Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘artist’

Din Statele Unite ale Americii a sosit vestea tristă a trecerii la cele veșnice a a artistului plastic Gelu Muscalu. Lugojean de origine, Gelu Muscalu a condus timp de nouă ani Galeria ProArte, pe care a fondat-o alături de Silviu Orăvițan, Tudor Tudan și Vladimir Streletz. Ajuns în America, a obținut recunoașterea internațională.

Este inclus în catalogul celor 2000 de artiști și designeri de excepție din lume al Centrului Internațional din Cambridge, Marea Britanie, care i-a oferit o diplomă de onoare. Numele său poate fi găsit și în compendiul Who’s Who – Românii din America.

Pictor și poet, Gelu Muscalu s-a născut la Lugoj, la 25 aprilie 1950. Deși liceul l-a făcut la secția reală, a îmbrățișat de timpuriu cariera umanistă. Gelu Muscalu a pictat peste 20 de biserici ortodoxe la interior, folosind tehnicile frecă, frescă ”a secco” și ulei. Artist polivalent, s-a exprimat și în domeniul publicitar.

Gel MuscaluMaestrul său, profesorul Victor Jurca Lugojanul, l-a inițiat în tainele picturii neobizantine și ale restaurării monumentelor istorice și de artă.

Alături de trio-ul Silviu Orăvițan, Tudor Tudan și Vladimir Streleț, a pus bazele Galeriei ProArte. Timp de nouă ani, Gelu Muscalu a fost un devotat custode al galeriei lugojene. Conducerea instituției a fost preluată de artistul plastic Alexandru Atănăsoaie, după ce Muscalu emigrează cu familia în SUA, în 1987.
În America, are numeroase expoziții de pictură și prezențe la evenimente remarcabile, precum expoziția de la Banca Mondială – World Bank din Washington DC, organizată în 1998.

După 1990, revine în țară cu expoziții apreciate, precum cea de la Radiodifuziunea Română (București, 2003) sau cea de la ”ProArte” Lugoj, cu ”Maria Celeste”. Tot pe plan local, în 1997, a inițiat la Premiul de artă pentru tineret ”Gelu Muscalu”, prima distincție fiind acordată tânărului pictor Ilie Văduva. Un episod interesant din biografia de după 1990 e legat de prezența sa, ca expert, în comisia de recuperare a tezaurului de pictură sustras de la Muzeul Bruckental din Sibiu, cele patru tablouri fiind restituite României.

Referindu-se la Gelu Muscalu, criticul de artă Ioan Iovan, decan al Facultății de Arte din Timișoara, spunea că acesta ”a practicat o pictură spiritualizată, așezată sub semn literar. De altfel, după ce va pleca în SUA, stabilindu-se în California, s-a exercitat mai mult în scris – poemul Maria Celeste, pe care l-a și ilustrat. Lucrările sale de pictură, prezentate în expoziții cât a fost în țară, erau alcătuite din forme largi, de sinteză, cu un colorit reținut, dar de adâncime a expresiei, ordonate imagistic în sensurile simbolice ale comunicării”. Iovan dădea ca exemplu în acest sens lucrări precum ”Locuința unui sihastru”, ”În spiritul Soarelui”, ”Liberă contemplare”, ”Natură statică cu cer”.

Artistul va trăi în continuare prin lucrările sale, aflate în colecții particulare din România, Franța, Germania, Israel, Canada, SUA și statele fostei Iugoslavia. (c) Cristian Ghinea

Reclame

Read Full Post »

Regretatul maestru a fost pictor, gravor, ceramist, legător de cărţi, tipograf, autor de proză şi poezie în grai

Era o vreme când lugojenii erau mai bogaţi ca oricând. N-aveau vile cu termopane, nu se dădeau mari cu maşini second hand aduse de dincolo, n-aveau celulare cu satelit, computer şi cameră video încorporate, n-aveau ghiul şi lanţ de aur de juma de kil la vedere, ca semn al „valorii”… însă aveau timp liber, iar pentru mulţi, acesta era convertit în creativitate. Acum câţiva ani ne-a părăsit Gheorghe Vuia, poate ultimul artist polivalent al oraşului. Pictor, gravor, ceramist, legător de cărţi, tipograf, autor de proză şi poezie în grai, Gheorghe Vuia şi-a desfăşurat activitatea într-un nemeritat anonimat. Reportajul de faţă, realizat după ultimul interviu acordat televiziunii lugojene de maestrul Vuia, este o încercare de a-l repune pe Gheorghe Vuia în adevărata lumină a talentului său.

Talentul, transmis din generaţie în generaţie

Crescut pe strada Poalele Viilor în casa bunicilor Pera şi Lexandra, micul Gherghe Vuia a rămas de timpuriu fără tată, iar mama Emilia i-a îndreptat paşii spre deprinderea unei meserii. Lucru firesc, dacă ţinem cont că mama era croitoreasă, iar tatăl făcea parte din vechea breaslă lugojeană a tăbăcarilor, a lucrătorilor în piele. Iniţial, copilul a învăţat croitorie, dar nu i-a plăcut prea mult, aşa că mai târziu s-a îndreptat spre Litografia (pe atunci „Institut de Arte Grafice”) Iosif Sidon din Lugoj. A intrat acolo ca desenator-litograf şi s-a făcut repede plăcut celor din jur, deşi mai făcea câte o boacănă, ca orice ucenic. A furat meseria de la tipografie, dar şi de la legătorie, unde i-a plăcut cel mai mult, pentru că acolo erau şi… fete.

Trimis la o tabără de ucenici la Timişu de Sus, a fost impresionat de un domn care picta munţii din împrejurimile Braşovului. L-a imitat şi… din primul bacşiş câştigat, şi-a cumpărat un set de culori. Toată vara ce a urmat, în loc să-şi ajute mama la croitorie, a desenat, învăţând în acelaşi timp să cânte şi la acordeon. Ne întrebăm ce preocupări ar fi avut Gheorghe Vuia dacă ar fi avut în casă un computer legat la internet şi 60 de canale TV prin cablu… Interesant este că, până la moartea artistului, din atelierul său nu lipseau cele două mandoline şi acordeonul, iar nepoatele veneau adesea în atelierul de creaţie al bunicului pentru lecţii la vioară. În familia lui Gheorghe Vuia, talentul s-a transmis din generaţie în generaţie.

Pictor la minus 20 de grade

Ani buni mai târziu, colecţia de picturi şi gravuri a lui Gheorghe Vuia a devenit impresionantă. Posesor al unui stil inconfundabil, format la şcoala profesoarei Iulia Simu, Gheorghe Vuia a fost un adevărat cronicar al oraşului, surprinzând în picturile şi gravurile sale repare arhitectonice dispărute ale Lugojului: Bisericuţa Grofului, vechiul bazar din faţa Bisericii Adormirea Maicii Domnului, malul Timişului aşa cum arăta înainte de construirea Casei de Cultură a Sindicatelor. Toate au fost pictate la faţa locului, pentru că artistului i-a displăcut profund să se inspire după ilustrate. Bazarul l-a pictat în 1958, când s-a dat anunţ că va fi demolat, iar cărămida era oferită spre vânzare celor interesaţi.

gheorghe-vuia

Povestea cum, aflându-se în Rusia, la Suzdal, a pictat celebrele monumente istorice de acolo pe un ger de minus 20 de grade, însă nu a abdicat de la principiul său! Numai pictând la faţa locului, a redat atmosfera din Erevan, Tbilissi sau de la Istanbul. Mai puţin cunoscută este creaţia sa religioasă, Vuia revendicându-se drept un discipol al lui Victor Jurca Lugojanul, la rândul său discipol al marelui pictor academic Virgil Simonescu, cel care a împodobit cu frescele sale Catedrala greco-Catolică din Lugoj. Din păcate, opera lui Vuia a fost cunoscută mai mult de către cei care i-au trecut pragul atelierului, pentru că, în afara câtorva participări la expoziţii colective, el nu a ajuns să expună niciodată la galeria Pro Arte. În timpul vieţii, a avut expoziţii personale la Casa Armatei, dar şi la sala de la etaj a teatrului. Postum, în organizarea familiei, a fost vernisată o expoziţie la Galeria Armi. Mult prea puţin pentru un artist care a dăruit atât de multe oraşului!

O editură unică în lume!

Libertatea interioară a fost una din trăsăturile definitorii ale lui Vuia. În vremea când până şi o banală maşină de scris era considerată obiect „subversiv”, numai un om cu adevărat liber putea să deţină la domiciliu o… tiparniţă în toată regula! O tiparniţă plană, care imprima manual cu ajutorul unei pietre gravate. Cu migală, Gheorghe Vuia şi-a tipărit aici câteva volume de carte, la o editură unică, poate, în lume: Editura Autorului. Autorul îşi scria cartea, apoi o ilustra singur, după care şi-o imprima la tiparniţa proprie! Aşa a văzut lumina cărţii volumul „Lugojul de ieri şi de azi”, cu menţiunea „tiparul şi grafica sunt executate de autor; tiraj: 30 de exemplare”! Gustul pentru poezia în grai i-a fost deschis de profesorii Miu Lerca şi Iacob Roman, însă Gh. Vuia, povestitor înnăscut, a scris şi poză în grai, născocind două personaje umoristice, Ion şi Mitru, pe care i-a pus în fel şi fel de situaţii hazlii. Gh. Vuia a scris o carte foarte frumos legată, pe care a manufacturat-o cu mâna proprie, în 40 de exemplare. Cu tipar gravat, legat şi imprimat la teasc de mână, volumul (apărut în 1966) este o adevărată capodoperă. „Balada” este o versificare după povestirea „Piatra Credinţei” de Coriolan Brediceanu. Acţiunea baladei se petrece la Lugoj, în anul 1715, în perioada de final a ocupaţiei otomane.

carti Gh Vuia

Cronica Lugojului, pe pânză, ceramică şi… piatră

Cariera de ceramist, Gheorghe Vuia şi-a început-o cu aceeaşi „tehnică” a ucenicului de odinioară, adică furând meseria de la olarii pe care i-a urmărit la Şcoala populară de Artă. „Să furi este ruşinos, dar să furi meseria e ceva onorabil” – era încredinţat maestrul Vuia. Privit cam chiorâş la Lugoj, s-a hotărât alături de un prieten, Lovasz, să meargă la Jupâneşti, veche vatră a olarilor bănăţeni. Cu meseria învăţată, revine la Lugoj, unde găseşte înţelegere şi sprijin. Îşi construieşte o roată de olar şi începe să creeze obiecte din ce în ce mai reuşite. Sprijinul din partea autorităţilor vremii nu era chiar dezinteresat, acestea înţelegând că ceramica lui Gh. Vuia era apreciată de oaspeţii care treceau prin oraş. Obiectele de „protocol” aveau trecere şi la delegaţiile străine, aşa că artistul avea „undă verde” pentru a crea nestingherit. La un moment dat, avea un cuptor electric propriu, de 2.000 W, în care erau arse obiectele, care erau apoi decorate cu colorant ceramic. Însă, în anii ‘90 a trebuit să renunţe la această pasiune, din cauza consumului exagerat de curent electric, prea scump. Expoziţia sa de ceramică de la Muzeul de Istorie a fost filmată de televiziunea din Bucureşti, care i-a consacrat o emisiune. Gheorghe Viua a pictat de mână numeroase reclame stradale din Lugojul de odinioară, ba chiar a realizat grafica pentru o bună parte din jucăriile produse la IUPS 9 Mai Lugoj.

Artist născut, iar nu făcut!

Poate că Gheorghe Vuia nu a avut şcoli înalte, însă a fost un artist în adevăratul sens al cuvântului. Considerând că nu diploma îl defineşte pe un om al artelor, el obişnuia să spună: ”Un nasture de alamă luceşte de-ţi ia ochii. Un singur lucru îi lipseşte: caratele! Aşa este şi în artă. Despre un artist sunt valabile cuvintele din Crezul: născut, iar nu făcut!”
O adevărată lecţie de credinţă, o adevărată lecţie de viaţă.

Cristian Ghinea

Read Full Post »