Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘anii 1800’

O categorie aparte de răufăcători care terorizau Lugojul la începutul anilor 1800 erau cei evadaţi din închisorile judeţului. Aceştia erau mult mai cruzi şi mai neiertători, pentru că nu se mai puteau aştepta la clemenţă sau graţieri din partea autorităţilor. Pentru ei, evadarea însemna o luptă pe viaţă şi pe moarte cu urmăritorii, încheiată adesea cu pedeapsa capitală – care era ori ştreang, ori decapitare, ori tragere pe roată. De cealaltă parte, forţele de ordine erau la fel de dure, pentru că multe evadări se făceau după uciderea paznicilor. Interesantă este însă reacţia lugojenilor din acele vremuri, care nu se fereau să urmărească, cu furci şi topoare, bandiţii evadaţi. Cronica lui Ioan Boroş abundă în astfel de episoade sângeroase. Boroş pune în legătură înmulţirea nelegiuirilor cu declinul economiei unui Imperiu slăbit de războaiele contra lui Napoleon Bonaparte.

temnita prel

Multe grozăvii erau făcute de deţinuţi. În dreptul zilei de 19 septembrie 1800, Ioan Boroş, cronicarul Lugojului, notează: “în grădina judeţeană ce era după grădina minoriţilor la capătul str. Caransebeşului, doi robi cari lucrau la acea grădină, pe argatul judeţean care îi păzea l-au omorât în faţa soţiei lui. Soţia nu a putut striga după ajutor, pentru că captivii pe ea au legat-o de mâini şi de picioare, iară gura au umplut-o cu pământ, aşezând-o cu faţa la pământ”. Captivii şi-au dezlegat obezile de fier, au luat arma paznicului omorât şi au fugit. Când femeia s-a lepădat de pământul din gura sa, evadaţii trecuseră deja Timişul.

Incendiu provocat intenţionat pentru evadare. La 14 aprilie 1804, doi robi deţinuţi la închisoarea judeţeană, dar “aplicaţi în serviciul domestic” (adică aveau permis să lucreze afară) au dat foc grajdurilor, cu gând să evadeze în panica creată. După ce au muls vacile, au pus jeratic în grajd, însă planul nu le-a izbutit pe deplin: focul a ars mocnit un timp, iar paznicii au avut timp să îşi dea seama ce se petrece, de fapt. Până la urmă, după trei zile, fugarii au fost prinşi, dar lucrurile iau abia cum o turnură tragică. “S-a întâmplat ca păzitorului să-i curgă sânge din nas şi cu capul s-a proptit de zidul casei. Robii care lucrau, sub pretest să dea ajutor paznicului, s-au dus la el, când apoi unul cu aşa putere l-a lovit cu lopata în spate încât a căzut la pământ. Trei robi s-au înţeles ca pe păzitor să-l omoare, al patrulea însă i-au desfăcut, aşa că nu l-au omorât. Atunci, dela păzitor au luat arma, gura aceluia fu umplută cu pământ şi l-a legat cu o cârpă ca să nu poată striga după ajutor. Tot aşa au făcut cu o fetiţă de 12 ani care era în grădină”, notează cronicarul Boroş.

Lugojenii au pornit cu furci şi topoare după fugari. Evadaţii au fugit, trecând Timişul, spre Biserica “Sfântul Donat” din Dealul Viilor. Însă paznicul, frecându-şi gura de pământ, şi-a scos căluşul şi a început să strige după ajutor. După ce l-au dezlegat, lugojenii au pornit cu furci şi topoare după evadaţi. În fuga lor, răufăcătorii nu au cedat. Având la ei arma paznicului, au împuşcat un urmăritor în cap, iar pe altul în trup. Dar asta nu a descurajat urmăritorii, dimpotrivă. “Oamenii întăriţi de mânie şi cu mai mare furoare au alergat după ei”. Pe primul prins, l-au împuşcat mortal, iar pe următorii doi, i-au tăiat cu topoarele. Al patrulea, care nu a opus rezistenţă, a fost “bătut până la sânge”.
“A doua zi, cei doi lotri răniţi au fost spânzuraţi, iar celui omorât i s-a tăiat capul şi a fost pus în furci, iar trupul trunchiat a fost rupt în roată. Al patrulea, care n-a fost aşa vinovat, a fost lăsat în viaţă”, descrie Boroş cumplita pedeapsă.

Prinşi şi condamnaţi la moarte. Mulţi ani mai târziu, un alt episod cu evadări care au avut final tragic este relatat de acelaşi cronicar. La 2 aprilie 1821, scrie Boroş, “lotrii închişi în temniţele judeţene, frîngând cătuşele de lanţuri şi spărgând poarta casei judeţene au fugit”. Ca de obicei, se constituie potere “haiduceşti” care sunt trimise după ei. În 3 noiembrie, nouă nelegiuiţi sunt prinşi şi condamnaţi la moarte. De această dată, canonicul Ioan Boroş ne oferă şi numele lor, notând, oarecum neobişnuit, în dreptul ultimului, că este de religie romano-catolică. Iată numele celor executaţi la Lugoj: George Danciu (20 de ani), Nicolae Nestorovici (25), Ioan Nicola (20), Teodor Robur (45), Nistor Secula (30), Ioan Bălan (20), Paul Topola (30), Andrei Haţegan (20) şi Nicolae Haţegan (20). Evadări mai sunt consemnate şi după această dată, dar sunt mult mai rare şi mult mai repede rezolvate de către autorităţi.
(Cristian Ghinea)

Reclame

Read Full Post »

Cronicarul Lugojului, canonicul Ioan Boroş, povesteşte pe larg despre bandiţii care au băgat groaza în locuitorii din oraş şi împrejurimi acum două secole. La 11 august 1803, o veste publică “întărită prin mai mulţi martori” spunea că bandiţi înarmaţi au intrat în Biserica Ortodoxă din Cutina drept în mijlocul serviciului religios. Grozăviile ce au urmat sunt descrise de canonicul Boroş, care notează că şeful bandei şi-a spus… rugăciunile înainte de atac: “Dintre bandiţi, câte doi înarmaţi cu cuţite şi pistoale au ocupat cele două uşi ale bisericii.

tip

Banditul “evlavios” Vătavul bandiţilor, după ce şi-au făcut închinăciunile şi au depus darul pe altar, au atacat pe preotul slujitor. Ceilalţi trei s-au năpădit asupra muierilor şi au rupt hainele de pe ele cu care apoi i-au legat pe cei 40 de bărbaţi cari erau în biserică. Pe preotul slujitor de asemenea l-au despoiat de vestmintele sacre şi l-au dus la casa parochială, cerând de la el 2.000 de florini”. Decizia preotului de a nu spune unde sunt banii l-a costat un chin cumplit. “L-au desbrăcat de haine în pielea goală, l-au pârlit pe piept şi pe spate la focul ce au făcut acei bandiţi şi apoi cu fier înroşit la foc l-au ars, iar cu picioarele l-au pus la foc, lăsându-l abia viu”, adaugă cronicarul. Totuşi, justiţia îşi urmează cursul: la 5 ianuarie 1804, patru dintre bandiţii care au “torturat la moarte” pe preotul din Cutina au fost spânzuraţi. Tot el arată cam care erau pedepsele în Lugojul de epocă. La 30 august 1803, un bandit român ucigaş a fost spânzurat. Ortacii lui, în număr de şapte, trebuia să fie “rupţi pe roată”, dar sentinţa a fost comutată la închisoare pe 12 ani, postire de două zile pe săptămână şi la 80 de lovituri de vergele. Uneori, nici graţierea nu făcea impresie asupra bandiţilor. La 11 septembrie, şapte bandiţi înarmaţi care săvârşiseră jafuri şi omoruri în jurul Mehadiei, sunt graţiaţi de Curtea Împărătească. În semn de “mulţumire”, aceştia capturează un oficiant judeţean pe numele lui Uric, pe care-l ţin ostatec timp de o săptămână.

Wanted: 100 de galbeni pe capul lui Pascu. În anul 1804, un bandit numit Pascu, împreună cu banda sa, băgase spaima în lugojeni. Furturile, omorurile şi jafurile oamenilor lui Pascu au făcut locuri de groază din drumurile, casele şi satele din jur. “Pe numele harambaşei Pascu s-a pus un premiu de 100 de galbeni, aceluia care pe harambaşa viu sau mort îl va prinde. Trei ortaci ai aceluia, îndulciţi de fie de premiul pus, fie de speranţa agraţierii, l-au omorât în somn pe Pascu şi pe alţi trei şi i-au adus în faţa judecătorilor”, arată Boroş, în cronica sa. Trupurile au fost “expuse publicului” la Casa Judeţeană, după care li s-au tăiat capetele, iar trupurile trunchiate au fost trase pe roată.

Popa criminal – răspopit şi decapitat. O poveste la fel de groaznică s-a petrecut în octombrie 1804. Un preot ortodox, care s-a alăturat altor bandiţi care au jefuit seiful împărătesc trimis de la Mehadia la Timişoara, a fost întemniţat la “judeţ”. După trei ani de temniţă, Curtea Regească îl înştiinţează că procesul lui s-a încheiat, iar osânda era decapitarea. Prin Ordin Regesc, la 26 octombrie, la Lugoj este chemat Iosif Şachabenţ, episcopul ortodox al Vârşeţului, cu ordin să-l despopească înainte de decapitare. Ceremonia s-a săvârşit în Biserica Ortodoxă din Lugoj astfel: preotul a fost dezbrăcat rând pe rând de ornatele preoţeşti, episcopul exclamând de fiecare dată: Nevrednic este! În fine, după această umilinţă publică, preotul este dus la locul destinat pentru decapitare. A cerut să i se elibereze mâinile, ca să-şi facă cruce. I s-a permis, dar el a scos un cuţit de sub cămaşă, a “sângerat” mâna paznicului şi a încercat să fugă, ameninţând mulţimea. Până la urmă, a fost prins şi dus la locul osândei. În 1821, cronicarul notează că un alt preot ortodox, care a ajutat răufăcătorii cu arme şi praf de puşcă, s-a sinucis în închisoare.

Şi femeile epocii făceau parte din bande. La mai 1805, în târgul de la Lugoj au fost prinşi trei lotri (hoţi) şi o femeie, veniţi din judeţul Bacica. Cei trei lotri au fost răniţi mortal, iar femeia a fost extrădată judeţului Bacica, pentru judecată. Însă, după 1810, îndrăzneala tâlharilor depăşeşte orice limite. La 14 iunie 1814, “domnul de pământ din Dulău, cu numele Ioardachi, a fost jefuit de lotri şi deportat în pădure”, spune Boroş, iar la 19 iunie, între Coşeviţa şi Dobra, un negustor turc a fost despuiat de lotri, care l-au bătut “spre moarte”. Până la urmă, bietul neguţător a fost dus la Deva, unde a murit în urma rănilor. Avea la el argintărie în valoare de 12.000 de florini.

Printre victime: primari, preoţi, nobili local. La 16 iulie 1816, cronicarul notează îngrijorat că „mai ales în părţile Caransebeşului preste măsură s-au înmulţit lotrii în judeţ. O ceată de haiduci a fost trimisă pentru pierderea acestora”. La 23 august, o nouă grozăvie: domnul de pământ Branovatzky, în satul său propriu, a fost prins de lotri „despoiat de aur şi argint” şi apoi dus la pădure, unde a fost schingiuit. În urma torturilor, moare la 2 septembrie şi este înmormântat lângă biserica ortodoxă din Lugoj. La 26 noiembrie, Boroş scrie că în jurul Lugojului au fost prinşi patru lotri, dar se pare că nu era suficient. Un an mai târziu, în 4 iunie 1817, răfăcătorii ascunşi în păduri i-au prins pe primarul şi pe preotul din Tincova, iar pe acesta din urmă l-au omorât.

Spânzurat la Lugoj. Dintre cei cinci lotri graţiaţi de către Împărat, patru s-au asociat cu alţi nelegiuţi şi au comis jafuri şi omoruri în jurul Lugojului. La 6 iunie 1818, aceştia au fost „persecutaţi de haiduci şi au fost răsfiraţi”. Conducătorul lor, prins la Tincova, a fost împuşcat, iar trupul i-a fost tras pe roată. Boroş adaugă că „unul prins viu a fost spânzurat la Lugoj, la 21 mai”. La 31 mai, lotrul Nicolae Stan din Tincova, odată graţiat de Împărat, a revenit la crime. A fost prins şi condamnat prin decapitare. „La osândă n-a arătat părere de rău, ci a zis că ar mai fi vrut să trăiască, să mai poată omorî un ungur şi un neamţ, aşa sălbatec era!”, scrie Boroş. Ca o ultimă sfidare, a lovit cu mâinile legate un servitor al călăului, în timp ce urca pe eşafod. (Cristian Ghinea – publicat în „Redesteptarea” nr. 1137 – selecţia după notele olografe ale canonicului Boros, consultate in original la Muzeul din Lugoj)

Read Full Post »