Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘amatori’

În anii 70-80, la Lugoj existau două cinecluburi. Cineaştii amatori lugojeni îşi realizau propriile filme cu o aparatură ce azi poate fi considerată ca parte a unui muzeu al tehnicii. Înainte de era YouTube şi a compact-discului, prin anii 70-80, la Lugoj a luat amploare mişcarea cineaştilor amatori. Oraşul a avut două cinecluburi – unul la Intreprinderea Textila (ITL) şi altul la Casa Pionierilor (Clubul Elevilor de azi). Cineclubul de la Textila, condus de Viorel Ghinaci, a fost transferat între timp sub egida Casei de Cultură a Sindicatelor. Construită la mijlocul anilor 70, aceasta avea nevoie de activităţi cu care să-şi justifice funcţionarea, oferind în acelaşi timp şi un spaţiu generos. Aşa se face că cineaştii amatori îndrumaţi de Viorel Ghinaci au lucrat în spaţiul oferit de sindicate.

Subiecte de film : de la deltaplan, la protecţia muncii. Filmele realizate erau dintre cele mai diverse, de la prezentarea construcţiei platformei industriale de pe str. Timişoarei, şi până la filmarea primelor lansări cu deltaplanul, în perioada de avânt a acestui sport. Mai erau şi filmuleţe „impuse”, care erau neapărat prezentate în deplasările cineclubului, cum ar fi cele pe teme de protecţia muncii etc. De altfel, la Casa de Cultură a Sindicatelor se mai păstrează câteva vechi role de film, cu etichetele originale, pe care scrie : „Dosar nr. 7 – Valoarea unei idei”, „IPC Mondial”, „Firul vieţii” etc. Celălalt cineclub, condus de profesorul Bodiş de la Casa Pionierilor, lucra la un nivel foarte bun, aproape profesionist, dar subiectele erau îngrădite de natura instituţiei: tabere pioniereşti, aniversări şi alte acţiuni de acest gen.

Când filmele erau gata, cineaştii lugojeni îşi puneau aparatele de proiecţie în valiză şi mergeau să-şi prezinte creaţiile în satele din jur, dar şi la Festivaluri care se făceau sub egida Uniunii Generale a Sindicatelor din România (fosul UGSR). În general, participau cinecluburi afiliate la Cluburile Sindicale, dintre care unele aveau creaţii de bună calitate – Timișoara, Reşiţa, Anina, Oţelu Roşu etc. Unele cinecluburi, nu multe la număr, printre care şi cel din Oţelu Roşu, au supravieţuit până în ziua de azi schimbărilor de tot felul – de ideologii, de regim al finanţării, dar mai ales de tehnologie şi suport al informaţiei.

La ora actuală, vechile aparate fabricate de Întreprinderea Optică Română – IOR Bucureşti sau produse în ţări socialiste care azi nu mai există (URSS, RDG sau Cehoslovacia), par nişte ciudăţenii care s-au transformat în veritabile piese de muzeu. Unele dintre aceste vechi aparate de filmat, proiecţie sau montaj, s-au păstrat în condiţii foarte bune datorită simplului fapt că sunt… obiecte de inventar. Este şi cazul aparaturii de la Casa de Cultură a Sindicatelor din Lugoj, unde aparatura fostului cineclub este păstrată cu grijă, alături de câteva vechi role de film. Tot aici mai pot fi găsite cutii cu fragmente de filme, cu teste, încercări sau fragmente de filme care au „căzut” la montaj, alături de sticle cu substanţele folosite la developarea peliculei etc.

Nopţi petrecute la developare şi montaj Iar dacă filmatul era partea plăcută, procesarea filmului era partea laborioasă. După o zi în care „coseau” cu aparatele de filmat (aşa erau numite de către colegi unele mişcări ale camerei, excesiv de largi), operatorii începeau partea de „producţie”. De fapt aici, la capitolul „developare”, cunoştinţele cineaştilor amatori lugojeni erau puse la grea încercare. Operaţia se făcea într-un tanc de developare. Era o muncă laborioasă, iar membrii cineclubului pierdeau şi câte o noapte întreagă, pentru că erau necesare patru-cinci developări succesive, deci o muncă „eroică” pentru a duce la capăt un film, asta fără a pune la socoteală mixajul cu voce şi montajul propriu-zis, care se făcea la masa de montaj folosind… foarfeca şi banda de adeziv. Fazele de developare cuprindeau albirea, solarizarea, developarea I, II, III şi, dacă la una dintre ele nu era respectat timpul sau temperatura optimă, pelicula era compromisă.

Aparatele de filmat erau „Krasnogorsk”, de producţie sovietică. La Casa Sindicatelor din Lugoj se mai păstrează aparate de proiecţie pentru peliculă de 8 şi 16 mm, MIR 2 (fabricat în URSS) sau IOR Bucureşti APT 16-32, precum şi un ecran Meonet 8 (Cehoslovacia) folosit la masa de montaj. Dispariţia cinecluburilor lugojene este legată în primul rând de lipsa peliculelor care se primeau din magazia fostului UGSR (fiind aduse din URSS), a filmelor de calitate în general. Deşi supravegheate de ochiul atent al Securităţii, cinecluburile româneşti din anii 70-80 au fost rare oaze de libertate artistică lăsate la mâna amatorilor. Şi de aceea merită să ne amintim de ele!

text & foto – Cristian Ghinea

Reclame

Read Full Post »