Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Alexandru Arsinel’

Stela Popescu şi Alexandru Arşinel la ora când aniversau  30 de ani împreună pe scenă…

stela arsinel 1

-Într-un top al personalităţilor culturale, românii au stabilit recent următoarea ierarhie: pe primul loc Mihai Eminescu, după care urmează, în ordine, Florin Piersic, Stela Popescu, Sergiu Nicolaescu şi Alexandru Arşinel. Este vorba aici despre „cei mai iubiţi dintre români”. Cum comentaţi acest clasament?

S.P. -Sincer, ce cred? Cred că testul ăsta făcut de oamenii lui Tatulici jigneşte unii oameni de cultură, care-şi merită un loc în faţă, pentru că se face confuzie cu popularitatea. Poate ar fi trebuit puse altfel de întrebări, poate ar fi trebuit altfel organizat sondajul… Normal, nu poţi să concurezi cu popularitea unui actor, mai ales a unui actor de comedie! Şi de aceea, oricine este întrebat răspunde: „păi, pe cine iubim noi? Pe Stela, pe Arşinel!” E firesc să fie aşa…

-„Stela şi Arşinel” a devenit o marcă înregistrată a comediei româneşti. Sunteţi descrişi drept „cel mai faimos, frumos şi longeviv cuplu român de actori de comedie”. Care au fost începuturile acest duet?

S.P. -Anul acesta s-au împlinit 30 de ani de când suntem pe scenă. În ’78 a început, iaca suntem în 2008.

-Şi totuşi, cum a început?

A.A. -A fost o întâmplare, o necesitate a teatrului, de fapt. Se scrisese un spectacol pentru Grădina “Boema” şi regretatul Ştefan Bănică senior nu a putut să răspundă în anul acela la chemarea teatrului, după ce iniţial spusese că poate. Atunci a fost nevoie de un alt actor care să intre în rolurile pe care trebuia să le facă Ştefan. Conducerea de atunci, Mihai Maximilian şi Biţu Fălticineanu au hotărât să mă încerce pe mine. Şi m-au încercat atâta, că a ţinut 30 de ani!

Stela Popescu
-Stela şi Arşinel înseamnă şi impunerea unui anumit standard de către actorul de comedie. Din păcate, ceea ce vedem în peisajul comediei româneşti de astăzi, nu pare construit ca să dureze în timp, ca lumea să-şi mai amintească…
S.P. -Noi am avut şansa de a fi doi oameni care au făcut facultatea de teatru. Deci, când e vorba de deontologie profesională, noi aveam bazele deja stabilite la un institut de teatru serios. Am avut profesori de calitate, mari actori. În al doilea rând, am avut în spate un teatru de stat deja constituit, cu tradiţie… În al treilea rând, am avut alături un mare scriitor, care, la rândul lui, avea nişte standarde foarte ridicate. Toate acestea la un loc, au dus ca noi să creem un cuplu cu anumită tipoplogie, cu anumită valoare, cu un anumit mesaj…
A.A. -Cred că asta ne-a ţinut împreună, aşa am devenit credibili prin ceea ce făceam, desigur – prin ceea ce spuneam, probabil şi prin talentul nostru şi prin faptul că la un moment dat publicul a simţit nevoia unei anumite ştachete în ceea ce priveşte perceperea unor tare sociale şi chiar politice la un nivel mai ridicat.
S.P. -Nu întâmplător, ceea ce am făcut noi în ultimii 30-40 de ani se dă mereu la televizor. Lumea de pe stradă, dar şi tinerii actori cu care lucrăm noi ne întreabă: cum era atunci? Şi acuma impresionează acele momente pentru că erau făcute ca lumea…
A.A. -Cu şcoală!
-Spunând „cu şcoală”, mi-aţi anticipat următoarea întrebare: comedianul de azi trebuie să fie un actor sau doar un amator talentat?
A.A. – Amatorii au stricat foarte mult, enorm! „Brigăzile artistice” puse în valoare de mass-media românească, mai ales de televiziuni, n-au făcut decât să ne dea înapoi cu o sută de ani. Nu ne putem da seama ce pagubă au făcut spiritului şi umorului românesc, pentru că nu ştiu dacă acum o sută de ani se vorbea aşa. Au coborât ştacheta foarte mult, undeva într-un canal nenorocit. Vor trebui să treacă foarte mulţi ani ca lumea să se cureţe de această zeamă murdară.

Stela Asinel Cristi
S.P. –Mass-media a făcut un melanj între amatori şi profesionişti, iar publicul a început să nu mai ştie ce-i rău şi ce-i bun. Amatorul nu cunoaşte drepturile actorului şi limitele până la care el poate merge în faţa publicului. Indiferent de ceea ce faci, există o stare de civilizaţie, o măsură, pentru că în sală sunt mame, taţi, copii… Amatorul nu ştie treaba asta şi vrea cu tot dinadinsul să smulgă râsul, şi atunci o face cu nişte mijloace mai mult decât ordinare…
-Îngroşând tuşele…
A.A. –Aş vrea să spun că au existat amatori care au ajuns actori foarte mari, dar ei s-au mişcat într-o lume profesională, care a impus standarde, o lume în care au învăţat anumite reguli, dincolo de marele lor talent. Niculescu-Brăila, regretata Vasilica Tastaman, Jean Constantin – un actor de o pudicitate şi un bun simţ extraordinar.
S.P. –Într-un mediu profesionist, ei au învăţat până unde se poate merge, au învăţat până la urmă cum să facă profesia asta ca lumea. Acuma, le-au luat locul repede amatori care habar n-au, spun nişte porcării pe scenă… Iertaţi-mă, dar şi mass-media trebuie să le spună că nu e în regulă. Atunci când le spunem noi, ni se răspunde: ei, lasă, asta vrea lumea lumea, asta ţine la public… Dacă mass-media le-ar da peste nas, le-ar demonstra cât de ordinari sunt, poate că şi publicul va discerne.
A.A. –Să nu dramatizăm, se întâmplă şi lucruri bune. Mă uitam la sondajele de care vorbeaţi şi astfel de personaje au dispărut de mult din ele, publicul îşi dă seama deanumite lucruri…
S.P. -Publicul simte, publicul este inteligent…
A.A. –Însă l-au luat repede după Revoluţie, l-au terfelit, l-au batjocorit, efectiv. Omul este dispus să zâmbească la orice tâmpenie, la un moment dat, dar când pleacă de la specatcol trage concluzia: nişte golani!
-Dar poate că după ’90 era o nevoie mai mare de a zâmbi, nu de alta, dar stătusem destul încruntaţi.
A.A. -Însă nu era obligatoriu prin intermediul vulgarităţilor.
S.P. –Au fost unii disperaţi să se caţere, să iasă neapărat în faţă, în faţă, în faţă…
-A propos, Constantin Tănase a fost portretizat genial de Toma Caragiu în filmul „Actorul şi sălbaticii”. Cât de actual e mesajul lui Tănase, actorul, faţă de „sălbaticii” din ziua de astăzi?
S.P. –Totul depinde de valoarea textului.
A.A. –Lupta lui cu „sălbaticii” o continuăm noi astăzi, pe scenă, în condiţiile în care liberatatea îţi permite să spui aproape orice. Noi am continuat-o, însă, şi în perioada în care exista o cenzură cumplită, care ne trecea prin toate ciururile posibile. Iar mesajul lui Tănase, acele săgeţi adresate celor care trebuiau să le şi primească, le pricepea foarte bine publicul. Cum spunea Stela, publicul e foarte inteligent, să ştiţi.
-Care a fost reţeta supravieţurii revistei româneşti? La un moment dat, acest gen de spectacol părea decupat din alte vremuri, cu un optimism ce ar fi catalogat drept desuet de unii contemporani.
A.A. -Dar de ce ar trebui revista să supravieţuiască? Ea trăieşte de 130 de ani, cu sau fără voia noastră. Primele spectacole de revistă au apărut prin 1873 şi ele rezistă în timp.Tănase a creat teatrul românesc modern şi l-a dus mai departe, a fost preluat de urmaşii lui, de actori, de regizori, de scriitori, de generaţia noastră şi de cele ce vor veni – şi dus mai departe.
S.P. –Cred că ideea de atmosferă vetustă, impresia că totul ar fi puţin demodat, vine de la lipsa unor texte absolut la zi. Nu prea mai avem scriitori de gen. De fapt, asta este valoarea revistei. În afară de frumuseţe, de fete frumoase, de costume extraordinare, de tablouri senzaţionale, în revista românească – spre deosebire de marile reviste din străinătate – cuvântul şi problematica sunt importante.
A.A. –De aceea se numeşte şi revistă. Pentru că este ca o gazetă, care apare în fiecare zi şi te informează despre anumite tare ale societăţii. Este teatrul unde omul se regăseşte în texte şi mai ales of-ul cetăţeanului.
S.P. –Vă daţi seama, un scriitor de talent, un umorist, ce „marfă” grozavă are la ora actuală, câţi Hrebenciuci, câţi mameluci sunt pe lumea asta! Generaţia tânără încă nu s-a lămurit, încă bâjbâie. Ei caută să vadă cu cine să se dea bine şi cu cione să nu se pună rău, aţi înţeles? E adevărat, este şi o lume plină de oferte…
A.A. –Aşa cred că pot fi socotiţi vedete, în funcţie de câţi bani adună.
S.P. –Fac un umor prin care nu lovesc pe nimeni, aşa că merg la problemle astea de suprafaţă… iar lumea râde, pentru că omul are nevoie de râs. Dar nu-i ţine nimeni minte, a propos de ce discutai dumeata de longevitate. Nu-i ţine nimeni minte, dispar…
-Care e şansa să mai apară un textier ca Mihai Maximilian?
A.A. –Sunt şanse, dar să aibă talentul şi spiritul lui Puiu. Mihai Maximilian se trăgea dintr-o familie, mai bine zis dintr-o dinastie teatrală.
S.P. –A crescut într-o familie de artişti din tată în fiu, şi pe gen! Avem nevoie de tineri scritori de gen, e disperare în teatru după ei.
A.A. –Citesc unele texte şi mă ia frigul. N-au haz, domnule, n-au haz! Mai scriu unii, îi mai ajutăm, mai completăm noi şi trăim în continuare. Mai refacem din texte… Dar e greu de găsit un scriitor care să-ţi scrie o revistă de la A la Z ca Maximilian, să-ţi construiască un spoectacol care să stea în picoare, cu succes. Jucăm şi acum piesele lui, care sunt la fel de valabile. Era un Caragiale al revistei româneşti!
S.P. –Sunt unii care scriu, dar nu rămân, decât la nivel de lectură. Cornel Udrea de la Cluj, de pildă, e un om deştept, care scrie umor. Dar de la scriitură, la lectură şi până la public, e cale lungă!

Doina Popa Stela Popescu Al Arsinel
-„O seară la Tănase” s-a jucat în importante centre culturale din ţară cu casa închisă, biletele se vând ca pâinea caldă, şi toată lumea spune: de când n-a mai venit revista la noi! Cum vă explicaţi?
A.A. -Aici îi datorăm foarte mult d-nei Doina Popa, de la Fundaţia Artmedia. Ea a avut curajul şi responsabilitatea să aducă o trupă de 40 de persoane, o trupă mare, costisitoare, unde sunt nişte cheltuieli extraordinare – cazare, transport, mâncare plus un anumit tribut plătit Teatrului „Constantin Tănase”, pentru că trebuie să ne facem şi noi planul. Or, modul în care a fost organizat acest turneu (n.r. Arad-Timişoara-Lugoj) arată nu în primul rând talentul doamnei Popa de a aduna nişte bani, ci dragostea ei pentru teatru, puterea de a învinge şi de a aduce spectacole unice, în felul lor.
S.P. -Spectacolul de revistă este un eveniment, este o reprezentaţie cu vedete mari, care vin aici pe diurnă, ca angajaţi ai unui teatru. Şi asta se numeşte profesoionalism. Nu este o apariţie episodică, un mic spectacolaş făcut doar ca să-ţi ia banii.
-Referitor la teatrul dv., mi se părea extraordinar cum reuşeaţi în anii ’80 să strecuraţi texte neortodoxe, exact pe inversul liniei partidului. Cum aţi reuşit să păstraţi acest standard?
A.A. -Nici n-am fi vorbit de Mihai Maximilian, dacă n-ar fi fost aşa. El a fost extraordinar, nu numai prin talent şi har. A reuşit şi în perioadele foarte grele să strecoare anumite lucruri, să aibă un dialog cu publicul, în care acesta ne înţelegea dincolo de ce spuneam. Aveam la un moment dat un monolog unde intram şi lădam totul, dar aveam un tic, făceam cu ochiul, aşa… Existau mijloace, uneori mai ferite, ca să ajungem să spunem unele lucruri. Erau şi materiale în care ne exprimam la modul direct.
S.P. –Veneau la noi spectatori care ne întrebau: vouă nu vă este frică? Vouă nu vi se întâmplă, Doamne fereşte, ceva?
Nu le venea să creadă că se pot spune aemenea lucruri.
A.A. –Ajunsesem la o asemenea popularitate, încât şi cei care ar fi trebuit să ia măsuri grave împotriva noastră s-au ferit să o facă, poate şi din ruşine. Începuseră să creadă şi ei ca noi, nu ştiu, cred că încetaseră să mai creadă în cuvântul partidului.
S.P. –Nici n-ar fi venit atâta lume la teatru dacă nu s-ar fi spus aceste lucruri. Era o sete a oamenilor de acrede că, dacă se spune ceva, cineva va lua o dată măsuri de schimbare. Publicul spera în asta. Dar era umor la Boema! Însă baza era textul, conta ce se spunea.
A.A. –Omul venea acolo şi cu dorinţa de a se încărca cu un anumit curaj de a mai rezista. Comentau pe stradă: n-am mai fi ajut curajul să trăim dacă nu vă vedeam pe dumneavoastră. Speram, auzindu-vă, că ceva se va schimba într-o zi, dacă la „Boema” se spune în gura mare! Noi aveam mitinguri, nu spectacole, la o capacitate de 1.000 de locuri. Din spectacole interzise, precum „Revizorul” lui Pintilie, sau „Mobilă şi durere”, la „Boema” scăpau pasaje întregi.
S.P. –Aveam şi noi oamenii noştri la uşă, care ne semnalizau cine este în sală…
A.A. -Sunt mândru că fac parte din acest grup – grupul de rezistenţă „Boema”, unde aveam curajul să spunem ce am spus, iar spectacolele erau adevărate mitinguri.
-Înainte de 89, singura ieşire într-o ţară necomunistă era Israelul. Ce s-a întâmplat după ‘90?
A.A. -Da, Israelul, însă convenţia era să nu ne permită să ajungem în altă parte. De acolo nu puteai să fugi. După ’90, ne-au sufocat românii de pretutindeni! Stela ştie, le ziceam: să vă dea Dumnezeu sănătate că v-aţi uşchit, să avem şi noi unde veni. Nu ne mai lăsau să ieşim de pe scenă. Din Canada şi până în Australia, din Brazilia, până în Argentina şi Uruguay, toată Europa, Isralelul şi aşa mai departe… Zeci de ţări, zeci de turnee, unde am fost extrem de bine primiţi. De anul trecut, avem un proiect sub egida primarului general al Capitalei, Adriean Videanu, pentru românii de peste hotare. Primăria ne-a sponsorizat turnee în Italia, Spania, Israel, cu specatcole de revistă mari destinate comunităţilor de români. Avem datoria să le oferim ceva pentru eroismul de care dau dovadă, acela de a-şi lua viaţa în spinare la vârste înaintate, să strângă bani pentru ei şi pentru copii, pentru cei de acasă. Români care trimit în ţară, anual, aproape şapte miliarde de euro.
S.P. –Oameni pe care nu-i dorim cu totul deterioraţi de trupele astea de amatori, de manelişti…
-Aţi văzut cumva… programul de Revelion?
A.A. -O ruşine, eram aproape convins că sunt pe cale de dispariţie. Am senzaţia că nu au cerut bani, ba, mai mult, au plătit ca să poată să apară pe ecran şi să infesteze toată noaptea de Revelion. Pe ce post mişcai, aceiaşi cântăreţi, aceeaşi muzică, acelaşi ritm, aceleaşi figuri, aceleaşi şolduri şi burice… Am prieteni care mi-au spus că, în condiţiile astea, s-au uitat pe satelit la Revelionul de la Moscova, unde au văzut ceva superb – lux, eleganţă, decoruri, cântăreţi…
-Am impresia că vreo 60% din spectacole le ţineţi peste hotare. Greşesc?
AA -Şi când suntem peste hotare, ne simţim ca în ţară. În toamnă, când vom inaugura teatrul de vară „Capitol” din Timişoara, ne-am gândit să facem o deplasare peste graniţă la Gyula, în Ungaria, apoi în Serbia. Aici se adaugă tradiţionalul spectacol anual de la Chişinău, la fraţii de peste Prut.
-O ultimă întrebare. Domnule Arşinel, în calitate de director, care sunt cele mai importante proiecte imediate ale teatrului de Revistă „Constantin Tănase”?
A.A. -Suntem la un puct de răscruce, adică revenirea la casa noastră, la Teatrul „Savoy” şi la Grădina de vară „Herăstrău”, amândouă având lucrările spre finalizare. La un moment dat am avut vreo cinci locaţii – Grădina Batiştei, Boema, Herăstrăul, „174” şi Savoyul. Cinic locaţii, din carer am rămas numai cu Savoy, care risca să fie transformată într-o zi în cabaret. Ceea ce se întâmplă la Circ acuma, în Bucureşti! Cabaret cu şampanie pentru copilaşii ţării… Am reuşit să recuperez Herăstrăul şi, cu ajutorul fostului primar general Traian Băsescu şi al actualului primar general, Adriean Videanu, am reuşit să refacem aceste locaţii superbe, care sperăm să aducă un suflu nou în ce priveşte divertismentul şi revista românească.
S.P. –De altfel, vreau să vă spun că ambele personalităţi de care s-a vorbit, Băsescu şi Videanu, au fost doi oameni care au iubit şi iubesc cultura. Toate teatrele din Bucureşti, fără să se facă vâlvă sau să-şi facă ei reclamă, au beneficiat de ajutorul mare, uriaş al Primăriei.
A.A. –Nici nu ştiu primarii din ţară ce mare ajutor au când au lângă ei actorii! Actorii vorbesc mult şi se bucură ca nişte copii atunci când se simt ajutaţi. Uneori suntem în stare să facem din ţănţar armăsar atunci când vedem că cineva e lângă noi şi poate să ne ajute. În mintea şi sufletul nostru, vor avea un loc special.
(c) interviu realizat de Cristian Ghinea pentru „Redeşteptarea” în anul 2008

Reclame

Read Full Post »