Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Romania 100. Onoare veteranilor’ Category

Titus Olariu, personalitate de prim rang a Lugojului şi a Făgetului, a avut o viaţă atât de extraordinară, încât ar putea fi cuprinsă într-un roman de aventuri. Militar de carieră, ofiţer de aviaţie, a înfruntat pericolele Primului Război Mondial, fiind doborât în două rânduri şi totuşi supravieţuind miraculos. Mai târziu, îl aflăm ca şi cântăreţ de operă, pe scenele Operelor din Cluj, Viena şi Dresda.

Strălucit avocat, prieten bun cu Lucian Blaga şi cu Traian Grozăvescu, devine Prefect de Severin şi, în această calitate, aduce osemintele revoluţionarului paşoptist Eftimie Murgu, pentru a fi îngropate la Lugoj. Mai târziu, în perioada comunistă, va fi deţinut de conştiinţă, iar biografia sa va fi salvată, la fel de miraculos, de profesorul dr. Constantin Stan Tufan, intelectual de vază al oraşului, pe baza mărturiilor bine ascunse în perioada stalinistă de fiica lui Titus Olaru, avocata Santuzza Olaru din Timişoara.

Medalii şi decoraţii aruncate în Bega, arhiva păstrată cu mari riscuri

„Deşi născut la Făget, la 6 ianuarie 1896, ca fiu al protopopului ortodox Sebastian Olariu, Titus Olariu poate fi considerat o mare personalitate a Lugojului. Pe nedrept uitată atâta amar de vreme, această remarcabilă biografie a ieşit la suprafaţă graţie doamnei avocat Santuzza – nume inspirat de un personaj de operă! – Olariu, fiica ilustrului muzician Titus Olariu, care mi-a pus la dispoziţie, cu generozitate, arhiva tatălui său. Arhiva a fost păstrată cu mari riscuri în perioada comunistă. Fiica a avut o casetă cu decoraţii, insigne, medali, documente, pe care a aruncat-o în Bega în anii 50, de teama percheziţiilor Securităţii. A păstrat totuşi diplomele şi ordinele medaliilor, precum şi corespondenţa, din care o parte i-a fost confiscată. Printre scrisorile salvate miraculos, s-a numărat o epistolă de la prietenul său din liceu, Lucian Blaga, epistolă uitată între paginile unei Biblii”, spune profesorul Constantin Stan Tufan.

Familia lui Titus Olariu a avut nume importante nu numai pe linie patrenă, ci şi pe linia descendenţei materne: „Pe linie maternă se înrudea cu dr. George Popovici, ilustru protopop şi istoric bănăţean, membru corespondent al Academiei Române şi dr. Iosif Popovici, doctor în filologie clasică al Universităţii din Viena, cu o specializare în fonetica experimentală la Sorbona, strălucit slavist, profesor la Universităţile din Budapesta, Viena şi Cluj, unde a fondat catedra de fonetică experimentală. Ambii au fost fraţii mamei sale, Ana Popovici, originari din comuna timişeană Cliciova”.

Decorat pentru curajul dovedit ca pilot de aviaţie, locotenent – observator

t. olariu pilot de aviatie - pictura de ilona szechenyi

Titus Olariu, pictură de Ilona Szechenyi

După ce a terminat primele cursuri la Lugoj, a studiat la celebra şcoală românească a Gimnaziului ”Andrei Şaguna” de la Braşov, unde a fost, aşa cum spuneam, coleg şi prieten cu marele poet Lucian Blaga, cel care va deveni mai târziu lugojean, prin căsătoria cu Cornelia Brediceanu.

A absolvit şcoala de la Braşov în 1914, an nefast şi tragic pentru Europa.

”Odată cu declanşarea primei conflagraţii mondiale, va activa ca ofiţer de aviaţie în armata austro-ungară, apoi în cea română, unde, pentru serviciile aduse naţiunii, ca pilot de aviaţie (locotenent-observator), va fi decorat cu ordinul Coroana României cu Spade în Grad de Cavaler, cu panglică de Virtutea Militară, prin Decretul Regal nr. 3.049 din 16 iulie 1919, semnat de regele Ferdinand”, spune profesorul Stan în a sa carte ”Titus Olariu, artistul şi epoca sa”.

Iată care era motivaţia scrisă în Decretul respectiv: ”Locotenentului observator Olariu Titus din Corpul Aviaţiei, pentru curajul şi destoinicia de care a dat dovadă în foarte multe sboruri, la care a luat parte ca observator aerian, în timpul ofensivei contra maghiarilor din aprilie 1919. Atât vremea neprielnică, cât şi gloanţele inamice, nu l-au împiedicat de a culege informaţiuni preţioase pentru Comandament”. Urmează semnătura Ministrului de Război, generalul de Corp de Armată adjutant Angelescu.

Dintre cariera militară şi juridică, o alege pe cea de… cântăreţ de operă

Deşi ar fi putut alege foarte bine cariera militară sau cea juridică, pentru care avea studii înalte la Budapesta şi un doctorat la Cluj, imprevizibilul destin avea să îl poarte pe Titus Olariu spre zona belcanto-ului, a muzicii clasice.

Cântăreţ autodidact, a studiat în particular cu marele muzician George Dima. A ajuns solist la Opera Română din Cluj, Opera Populară din Viena şi Teatrul Saxon din Dresda. Din această perioadă datează prietenia cu un alt mare lugojean, tenorul de renume mondial Traian Grozăvescu, care l-a ajutat în carieră. ”În iarna anului 1923, Titus Olariu va petrece sărbătorile Crăciunului la Viena, la reşedinţa lui Traian Grozăvescu, în compania lui Filaret Barbu şi atunci a fost îndrumat spre sudiile muzicale care îi vor deschide, ca bariton, porţile teatrelor de operă din Cluj, Viena şi Dresda”, spune profesorul Stan.

thumbnail

Ar mai fi de consemnat un moment de excepţie: la doar 25 de ani (mă gândesc ce realizări au alţi tineri la această vârstă, mai ales în prezent), este membru co-fondator al operei Române din Cluj. Ca de obicei, destinul îl aşează în acest demers alături de alt lugojean ilustru, şi anume Tiberiu Brediceanu. După spectacolul inaugural al Operei Române din Cluj din 25 mai 1920, cu opera ”Aida” de Verdi, versiune în limba română, în traducerea lui Aurel Contrea (precizează Stan), încheiat cu un eclatant succes, Olariu nota cu satisfacţie: ” triumful culturii româneşti din Ardeal!!”

Ca prefect de Lugoj, repatriază osemintele lui Eftimie Murgu

După moartea lui Traian Grozăvescu în anul 1927, Titus Olariu se retrage din lumea muzicală. Începe un nou capitol în viaţa sa, un capitol spinos, dar care îl va apropia şi mai mult de Lugoj.

”Intră în rândurile Partidului Naţional Ţărănesc, o mare forţă politică a vremii. Devine senator al acestui partid, în două legislaturi. La apogeul carierei politice, este numit prefect al judeţului Severin cu capitala la Lugoj. deşi a stat la lugoj ca prefect doar un an, în intervalul iunie 1932 – noiembrie 1933, va face un mare serviciu oraşului. Fiind muzician, un om sensibil şi cultivat, Titus Olariu a făcut demersurile necesare, implicânduse în organizarea ceremoniei reînhumării osemintelor lui Eftimie Murgu în cimitirul ortodox din Lugoj, în ziua de 21 decembrie 1932”, ne-a declarat profesorul C. T. Stan.

Din nou magistrat, apoi… deţinut politic

Între anii 1939 şi 1948 a funcţionat ca magistrat, consilier şi preşedinte al Curţii Administrative din Timişoara, dar climatul politic antidemocratic şi ”vânătoarea de vrăjitoare” au început să se facă simţite şi în România, ajunsă, cu complicitatea Vestului, în sfera de influenţă sovietică.

”Timp de doi ani, între 1952 şi 1954, a fost deţinut politic la Securitatea din Timişoara şi în lagărul de la Mărgineni. După eliberarea din detenţie, Titus Olariu va relua preocupările muzicale, activând sub auspiciile filialei timişorene a Uniunii Compozitorilor, în calitate de corist şi dirijor al Corului Catedralei Mitropolitane. S-a stins din viaţă în 30 august 1960 laTimişoara” adaugă muzicologul Constantin Stan.

Pilot de aviaţie decorat pentru curaj, strălucit avocat, bariton la operele din România, Austria şi Germania, politician luminat şi prefect de Lugoj, tată de familie şi soţ devotat, deţinut politic, în toate aceste împrejurări Titus Olariu s-a dovedit a fi un om demn, înţelept, un patriot idealist şi un vizionar, care a pariat pe un viitor care s-a ridicat deasupra tuturor nedreptăţilor suferite în timpul vieţii. Istoria i-a dat, până la urmă, binemeritata apreciere a contemporanilor.  Cristian Ghinea

Reclame

Read Full Post »

Ceasul Roskopf Patent al lui Tata Moşu. Este unul din modelele fără secundar şi are în jur de o sută de ani. Cine avea ceas, era mare domn pe acea vreme. La rândul lui, Tata Mare îl purta cu lănţişor, într-un buzunar special. Ce mândru îl scotea, îmi amintesc şi acum! Ca poştaş, trebuia să fie mereu la timp. Apoi i l-a dat lui Tata, să nu întârzie la cursuri, la Şcoala Pedagogică… De cinci generaţii în familia mea, ceasul a fost pe front, dar a fost şi martor tăcut la multe evenimente frumoase. Pace tuturor!

Ceas Roskopff Patent Tata Moshu

Read Full Post »

Centenar Marea Unire – festivităţile de Ziua Naţională desfăşurate la Lugoj. Pun aceste fotografii în ideea de a ne aminti, peste ani, cum a fost la 1 Decembrie 2018, la 100 de ani de la Marea Unire. Vremea foarte frigurorasă mi-a scurtat misiunea,odată cu consumarea bateriilor. În memoria eroilor – Ad perpetuam rei memoriam!

Read Full Post »

patriot, jurnalist, deputat, luptător pe frontul de la Mărăşeşti, el s-a stins la nici 30 de ani

Pentru mulţi lugojeni sau timişoreni, numele lui Cassian R. Munteanu este asociat doar unei străzi, un nume care suscită interes doar în contextul „se introduce canalizarea pe…” sau „se fac reparaţii pe…”. Ce se ascunde dincolo de inscripţia de tablă aşezată la colţ de stradă, nu mai importă. În realitate, Cassian Munteanu a fost o mare personalitate a Lugojului, un scriitor bănăţean care evadează din rândurile armatei imperiale şi, odata cu intrarea Romaniei în Primul Război Mondial, trece în rândurile Armatei Române şi este repartizat la Biroul de Informaţii. Prin prisma misiunilor pe care le-a avut de îndeplinit, a văzut războiul în toată complexitatea sa: din tranşeele frontului sârbesc (unde a şi fost rănit, fiind salvat de prietenul său Vidu) şi până la camera deciziilor importante din postul de Comandă al Armatei I. În această calitate, Cassian Munteanu consemnează miscările de trupe şi luptele crâncene purtate în perioada iulie – august 1917.

cassian munteanu

Reportajele sale de război cuprinse în volumul „Bătălia de la Mărăşeşti” emoţionează şi astăzi, fiind o cronică realistă a giganticei bătălii. Deşi a trăit doar 29 de ani, Cassian Munteanu a trecut în scurta sa viaţă prin experienţe cât alţii în trei vieţi.

Români de ambele părţi ale frontului

Fiu de învăţător din Vermeş (al nouălea copil dintr-o familie cu 13), termină şcoala primară din satul natal şi îşi continuă studiile într-un oraş din Croaţia, apoi la Lugoj şi Oradea. În 1911 îl regăsim dincolo de graniţa Imperiului, la Constanţa, ca jurnalist la „Neamul românesc” apoi din 1913, la revista „Ramuri” din Craiova şi, după puţin timp, la gazeta „Românul” din Arad, cu care va continua colaborarea şi după înrolare, ceea era cât pe ce să-l coste o moarte sumară în faţa plutonului de execuţie. Una dintre cele mai impresionante povestiri ale sale se referă la o convorbire între patrula sârbă şi austriacă de pe Dunăre, în catre de ambele părţi erau soldaţi români, care descoperă că sunt şi rude!

Evadare ca-n filme din mâna serviciilor secrete

Sublocotenentul Cassian Munteanu e mobilizat în 1914. Ajunge imediat pe front şi de acolo expediază gazetei „Românul” din Arad câteva însemnări în care arată soarta crudă a celor din tranşee. Schiţele, reunite sub genericul „Chipuri din război”, erau expediate în scrisori nesemnate, dar care reuşiseră să treacă cenzura (plicurile aveau ştampila cenzurii, dar nu fuseseră deschise). Serviciul de informaţii al Armatei Imperiale începe imediat cercetările pentru a descoperi autorul acestor articole „destabilizatoare”, printre care se numărau „Hora obuzelor” sau „Trei luni pe câmpul de război”. Cassian Munteanu era conştient că va fi descoperit. Bolnav de plămâni, se internează la Spitalul Militar din Caransebeş. În mai 1915, serviciile imperiale îi dau de urmă şi-l pun sub pază în spital, urmând a-l aduce pentru o judecată sumară în faţa Curţii Marţiale la Timişoara. „Ajunsesem la cea din urmă răspântie a vieţii mele(…) În 14 iunie după amiaza, colonelul mi-a pus în vedere că voi fi arestat şi m-a dat sub supravegherea unui sergent, care mă va escorta a doua zi la Tribunalul marţial din Timişoara”. A doua zi însă, în loc să fie condamnat la moarte, Munteanu reuşeşte să scape de sub pază şi fuge spre frontiera cu România. Momentele dramatice sunt descrise în schiţele „Evadarea”, „Pribegia” şi „Salvat”. Traseul urmat a fost Baia de Aramă – Craiova (carantină câteva săptămâni) – Bucureşti, unde Cassian Munteanu se alătură grupului de refugiaţi români din Ardeal, Banat şi Bucovina care militau pentru intrarea României în Război de partea Antantei.

Stins în floarea vârstei

La terminarea războiului, îl regăsim în Banat, la Lugoj, unde publică în anul 1919 cartea „Prin Basarabia Românească” (însemnări de călătorie). Este ales deputat de Bocşa Montană în Parlamentul României reîntregite. Deşi bolnav, continuă colaborarea cu foaia „Banatul” din Lugoj, expediindu-şi regulat articolele la redacţie. Este interesat de tot ceea ce înseamnă presă. Internat fiind la Spitalul public al judeţului Caraş-Severin din Lugoj, îşi reînnoieşte abonamentele la „Timişana” şi alte gazete din zonă. Îşi caută sănătatea la Palermo, dar până la urmă este răpus de boală. Îşi văzuse însă visul cu ochii: făurirea României Mari, ideal căruia i-a consacrat toată viaţa.

La Muzeul din Lugoj este păstrat, alături de articolele din „Renaşterea română”, „Adevărul”, „Lugoscher Zeitung”, „Gazeta Banatului”, necrologul care glăsuieşte: „Cu inima înfrântă de durere aducem la cunoştinţă tuturor rudeniilor şi cunoscuţilor că iubitul nostru fiu şi frate Cassian R. Munteanu, ziarist, deputat al circumscripţiei Bocşa Montană, fost sublocotenet, a încetat din viaţă după lungi şi grele suferinţi mercuri, 12 ianuarie 1921, la ora 9 seara, în etate de 29 de ani”. La înmormântare a fost prezentă garda de onoare a Regimentului 17 Infanterie din Lugoj şi muzica militară a garnizoanei. Ceva mai târziu, gazeta „Banatul” din Lugoj iniţiază o colectă publică pentru a i se ridica un monument din marmură, care este dezvelit pe 4 iunie 1928. Cassian R. Munteanu este înmormîntat la Lugoj, alături de Eftimie Murgu, Ion Popovici-Bănăţeanul, Coriolan Brediceanu, dr. Valeriu Branişte, Ion Vidu şi Traian Grozăvescu.

Monumentul lui Cassian Munteanu – 1928

Cassian Munteanu (12 martie 1889 – 12 ianuarie 1921) Deşi a trăit doar 29 de ani, Cassian Munteanu a trecut în scurta sa viaţă prin experienţe cât alţii în trei vieţi. Se stinge la Lugoj în 1921. Ceva mai târziu, gazeta „Banatul” din Lugoj iniţiază o colectă publică pentru a i se ridica un monument din marmură, care este dezvelit pe 4 iunie 1928.  (c) Cristian Ghinea

Read Full Post »

Nonagenarul profesor Nicolae Streian îşi păstrează intacte amintirile din prima linie

Bătălia de la Păuliş a rămas în istorie drept una dintre cele mai crâncene lupte din al doilea Război Mondial purtate de trupele române după întoarcerea armelor contra nazişilor.

O mână de elevi ai Şcolii militare de subofiţeri de la Radna, cu vârste cuprinse între 18 şi 20 de ani, au reuşit să ţină în loc trupele ungare şi germane, mult mai bine echipate şi mai experimentate, care îi copleşeau în proporţie de opt la unu.

Dintre cei 1.500 de ostaşi care au luptat în septembrie 1944 sub comanda colonelului Alexandru Petrescu, devenit ulterior general, doar puţini mai trăiesc acum. Unul dintre ei este veteranul de război Nicolae Streian, acum în vârstă de 88 de ani, pentru care amintirile bătăliei de la Păuliş, unde a luptat cu gradul de elev sergent, vor rămâne mereu vii.

Tot la 10-20 de metri, mă salută cineva pe stradă

Profesorul Nicolae Streian se numără printre puţinii veterani de război care mai sunt activi la Lugoj. Chiar şi nonagenar, fostul dascăl are o ţinută impunătoare. Este pedant, îngrijit, aşa cum îl ştiu dintotdeauna lugojenii.

„Tot la 10-20 de metri, mă salută cineva pe stradă. Majoritatea sunt foştii mei elevi, unii dintre ei ajunşi bunici. Ne îmbrăţişăm şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu m-au uitat. 35 de ani am predat matematica la Colegiul Naţional Coriolan Brediceanu, la Colegiul Naţional Iulia Hasdeu şi Şcoala generală 5, iar ultimii patru ani înainte de pensionare, la Şcoala generală 2”, spune Nicolae Streianu, pregătind atent o cafea, în avanpremiera discuţiei noastre.

Pe masă, printre fotografii şi documente, găsesc o medalie şi o diplomă pe care scrie: „Crucea comemorativă a celui de-al doilea Război Mondial, 1941-1945. Se acordă domnului Streian Nicolae Pavel pentru serviciile militare aduse statului român în timpul celui de-al doilea Război Mondial. Semnat: preşedintele României, Emil Constantinescu, 1995”.

veteran prof Nicolae StreianFoto Casian Mărginenaţu 

Pune diploma de-o parte şi începe, gospodăreşte, cu începutul: „am fost 11 copii la părinţi, dar numai eu şi un frate ajuns medic am urmat studiile superioare. M-am născut în 4 ianuarie 1924, la poalele Munţilor Poiana Ruscă, la Gladna Română, iar părinţii mei, Romulus şi Elena Streian, erau simpli ţărani. Ceacea Romoluţ, cum era cunoscut tata, spunea că n-are de dat copiii la şcoli să-i mănânce averile, dar distinsa mea învăţătoare Florica Pătuleanu, l-a convins totuşi să o facă şi a avut dreptate. Tata nu a trebuit să dea nici un ban, pentru că eu am avut mereu bursă”.

După Şcoala Normală de învăţători din Caransebeş, absolvită ca şef de promoţie, rămâne pedagog la amintita şcoală, apoi între 1945 şi 1949, urmează Academia Teologică din Caransebeş. Dar spune, râzând: „N-am fost nici popă, nici învăţător, pentru că am urmat cursurile Universităţii Babeş –Bolyai din Cluj, unde m-am şcolit ca profesor de matematică, meseria mea de o viaţă”.

Trimis să lupte la 19 ani

La Caransebeş, Nicolae Streian avea curând să trăiască momente dramatice.

streian

„Prin mai 1944, când eram încă elev la Seminarul din oraş, am fost chemat de urgenţă la Centrul Militar de la Lugoj. Antonescu ţinea ca noi, elevii, să dăm piept cu ruşii, aşa că am fost repartizat la Regimentul 94 Infanterie din Orşova. Am primit ordinul cu emoţie, chiar cu oarecare tulburare, pentru că aveam doar 19 ani şi ştiam că ruşii cuceriseră Iaşiul şi înaintau spre Bucureşti… La Orşova, am stat doar atât cât să primim haine şi echipament, apoi, fără un minut de instrucţie, ne-au trimis cu trenul la Radna. Erau acolo nişte cazărmi care ni s-au părut… hoteluri, ne-au repartizat pe companii şi am început instrucţia intensivă. De dimineaţa până seara eram în câmp” – îşi aminteşte Nicolae Streian, pe care 23 august l-a prins în unitatea de la Radna.

În acel moment a început confuzia: „la miezul nopţii, ofiţerul de gardă ne-a anunţat că România a încetat războiul – asta a fost expresia folosită. Ne-am trezit, ne-am îmbrăcat, am luat armele şi am ieşit în câmp. Acolo am stat până seara, aşteptând ordin, în timp ce avioanele germane treceau pe deasupra şi aruncau afişe semnate de Horia Sima, prin care ni se cerea să nu luptăm contra Germaniei”.

prof Nicolae StreianFoto Cristian Ghinea

Confuzia şi haosul ce domneau la nivelul ofiţerilor au fost întrerupte de comandantul Şcolii militare, colonelul Alexandru Petrescu. Acesta a luat pe cont propriu o decizie grea. În faţa a 1500 de elevi militari din toată ţara, acesta a spus: „Până acum, aţi cântat mereu că vrem Ardealul. Acum vă încolonaţi după mine, 12 companii şi înainte marş, spre Ardeal!” Iar elevii au plecat, cântând „Treceţi batalioane române, Carpaţii”.

„Dacă există Iadul pe pământ, atunci la Păuliş a fost Iadul”

„Pe drum, ne-am întâlnit cu sute de care cu boi pline de refugiaţi români. Fugeau din calea trupelor maghiare, care intenţionau să înainteze de-a lungul Mureşului spre Braşov. Îmi amintesc că am ajuns la Naidorf, un sat complet pustiu, unde am înoptat în casele abandonate. Multă vreme de atunci înainte n-am mai dormit într-un pat”.

Odată ajunşi la Păuliş, elevii militari de la Radna au întâlnit armata maghiară, mult mai numeroasă şi mai bine dotată. „Cred că de la început au căzut vreo 150 de elevi, dar şi ofiţeri, dintre care îmi amintesc de un căpitan, Fătu. Eram mereu în tranşee, doar cu mitraliere şi arme uşoare, fără suport de artilerie, fără tancuri, fără antiaeriană, nimic, nimic. Aşa le-am ţinut piept honvezilor unguri. Era frig şi brumă, dormeam pe iarbă, pe foi de cort, ne mâncau păduchii cât eram de nespălaţi şi de murdari. Mi-au murit atunci mulţi prieteni, atunci l-au împuşcat pe Emil Siniteanu de la Bethausen…” spune profesorul Streian, care, copleşit de lacrimi, întrerupe dialogul.

„Dacă există Iadul pe pământ, atunci frontul de la Păuliş a fost Iadul”, reia veteranul după o pauză. „Frontul era greu de apărat, erau acolo numai câmpie şi dealuri domoale, fără copaci. Erau plantaţii cu viţă de vie, cu floarea soarelui şi mai ales cu porumb, care foşneau şi ascundeau vederii inamicul. Apăreau ca din senin din lanul de porumb, ne trezeam cu ungurii lângă noi, am luptat chiar la baionetă. Nemţii veneau până aproape de tranşee, cu avioane care aveau tricolorul românesc vopsit pe aripi şi ne mitraliau fără milă”.

Patriotismul nu e o valoare învechită

Până la urmă, au sosit întăririle româneşti şi apoi cele sovietice, care au adus victoria.

„Când au apărut sovieticii, am văzut pentru prima dată femei soldat, îmbrăcate în pufoaice, pe tancuri. Apariţia întăririlor a fost salutară, pentru că altfel, oricât eram noi de curajoşi, ne-ar fi decimat pe toţi” – recunoaşte Nicolae Streian, care adaugă că elevii militari au reuşit să ia numeroşi prizonieri unguri, pe care i-au escortat cu mâinile sus până la Radna – „orice le comandam, executau imediat, pentru că erau destui care ştiau româneşte”.

După atâţia ani, Nicolae Streian consideră că, deşi foarte tânăr, şi-a făcut datoria faţă de ţară. Nici un moment nu a comentat situaţia materială a armatei, atât de intens dezbătută de unii în aceste zile (n.a. – interviul datează din 2011). Veteranul de la Păuliş are o singură dorinţă: „aş dori ca tinerii din ziua de azi – tineri cum eram şi noi pe atunci, să înţeleagă că patriotismul nu este o valoare învechită”. Este pilda unei generaţii care a suferit enorm şi care azi e tot mai puţin înţeleasă…

În anul 2012, de 1 Decembrie, profesorului veteran Nicolae Streian i s-a iferit distincţia “Cheia Oraşului” din partea Primăriei municipiului Lugoj. (c) Cristian Ghinea

Read Full Post »

Luată de valul războiului din Cernăuţi, şi-a găsit împlinirea la Lugoj

Ultima femeie veteran de război din Lugoj a fost Domnica Goreac. Acum nu mai este în viaţă, dar un portret al ei merită păstrat peste timp. Aceasta este menirea blogului de faţă.

În timpul războiului, Domnica Goreac a fost infirmieră şi s-a refugiat cu spitalul de campanie din Bucovina, ajungând – practic fără nici un bun personal, fără acte, doar cu hainele de pe ea – la Lugoj. Aici s-a stabilit definitiv, la o dată pe care şi-o aminteşte şi azi : 1 august 1945. În vârstă de 86 de ani la ora interviului (2007), consideră drept cea mai mare realizare a vieţii sale familia, care a dat ţării trei mari nume ale gimnasticii româneşti : Alina, Adrian şi Corneliu Goreac.

Al doilea război mondial a izbucnit exact în momentul în care Domnica Goreac îşi trăia cele mai frumoase visuri. Născută la 17 mai 1921 în satul bucovinean Bănceşti din judeţul Suceava, a urmat un liceu agricol şi şcoala de economie la Suceava. Nu va profesa în acest domeniu pentru că, după absolvire, doreşte să devină asistentă medicală. Se înscrie la Şcoala Medicală ce funcţiona pe lângă Spitalul Central din Cernăuţi (aflat pe atunci în componenţa României Mari), însă momentul ales a coincis cu începerea războiului. Acest lucru avea să-i schimbe întreaga viaţă. Domnica Goreac va cunoaşte drama refugiaţilor şi va trăi următorii ani sub o tensiune teribilă.

Ororile războiului au maturizat-o rapid

În anul în care s-a încris la Şcoala medicală din Cernăuţi a început războiul şi toate elevele care făceau practică au început cariera medicală direct, adică pe viu, tratându-i pe răniţii care soseau cu sutele de pe linia frontului, aduşi cu trenul. „Eu studiam medicina generală, însă a trebuit să fac de toate, inclusiv chirurgie, am tăiat oase, am scos viermi din răni, mă ocupam de îngrijirea şi recuperarea răniţilor, a celor mutilaţi. Lucram numai cu medici civili, pentru că noi eram un spital civil, care a fost militarizat după începerea ostilităţilor”, ne-a declarat Domnica Goreac.

Domnica Goreac (3)

Deşi a trecut prin momente cumplite, tânăra asistentă s-a maturizat repede, văzând în jur atâta suferinţă. Cu un devotament dus până la sacrificiu, fără a ţine cont că putea contracta oricând o boală, a ajutat la descărcarea răniţilor din vagoane, a ajutat la trierea lor, deşi era de constituţie foarte fragilă – avea doar 44 de kilograme în acea perioadă. Îşi aminteşte un caz foarte grav, care a marcat-o profund: „Aveam un locotenent, care fusese profesor la Cluj în viaţa civilă. Fusese adus cu o rană lombară gravă – practic avea coloana vertebrală ruptă. Ştia că va muri şi avea o singură dorinţă. Îmi spunea – domnişoară, telefonează-i mamei mele, să vină să o mai văd o dată. Am făcut întocmai şi când femeia a ajuns în pragul salonului, el a spus: mamă! – şi a murit imediat. De atunci, n-am mai putut să intru în salonul acela.”

Spitalul din Cernăuţi, evacuat în vagoane pentru vite

Ulterior, urmând linia frontului, spitalul din Cernăuţi a fost împărţit în două şi a fost dislocat din oraşul ce avea să fie ocupat de ruşi. Retragerea a fost groaznică şi s-a făcut cu paturi, cu răniţi cu tot suiţi în vagoane de marfă sau chiar vagoane pentru vite. „Am plecat practic numai cu hainele de pe mine. Am avut totuşi timp să iau actele, pentru că plecarea noastră a fost amânată cu o zi din cauza unui accident feroviar petrecut între gara mare şi cea mică din Cernăuţi. Pe drum însă, am pierdut şi actele. Ca gradaţie, aveam gradul de sublocotenent, însă, cum actele mi s-au pierdut, nu mai aveam cum să dovedesc asta.”, ne declara Domnica Goreac.

page2 D Goreac

O parte din spitalul dizlocat de la Cernăuţi a urmat traseul Slatina Olt – Târgu Jiu (ajungând în final la Lugoj), iar alta a mers la Pădurea Verde (Timişoara). „Când am ajuns la Slatina Olt, nu aveau spital acolo, aşa că au improvizat spitale de campanie în licee. Acolo ni s-au alăturat pentru prima dată şi medici militari. Noi luam răniţii din trenuri şi îi duceam cu trăsurile, cu căruţele, cu ce aveam, la spitalele de campanie”, îşi aminteşte Domnica Goreac.

Şi-a găsit împlinirea în celălalt capăt de ţară

În 1945, când lucrurile s-au mai liniştit, Domnica Goreac a ajuns la Lugoj, unde a început să lucreze la spitalul de adulţi alături de colegele sale, care le-au înlocuit treptat pe călugăriţele care îngrijeau pe atunci pacienţii. Aici îl va cunoaşte pe cel ce avea să-i devină soţ: Eugen Goreac, pe atunci contabil şef al instituţiei. Un om activ, pasionat de motociclism, organizator al formaţiei de dansuri folclorice şi fondator al… primului club de fotbal al spitalului – echipa „Sănătatea”. Au împreună trei copii: Alina, Adrian şi Corneliu Goreac, toţi trei îndrăgostiţi de gimnastică. Domnica Goreac le-a fost mereu alături, mai ales că a devenit, la un moment dat, asistentă medicală pe linia cabinetului sportiv de la Lugoj. „Cea mai mare realizare a mea este familia” – spune doamna Goreac, care şi-a împlinit destinul în celălalt capăt de ţară.

Domnica Goreac (1)

Devenită veteran de război, Domnica Goreac a primit o recunoaştere a meritelor sale din anii 1941-1945. Este vorba de distincţia Crucea Comemorativă a celui de-al doilea Război Mondial, însoţită de o diplomă semnată de preşedintele de atunci al României, Emil Constantinescu. Pe distincţia emisă în anul 2000 scrie: „pentru serviciile militare cu onor aduse Statului Român în timpul celui de-al doilea război mondial.” Greu de cuprins suferinţele şi sacrificiul unei infirmiere din imediata apropiere a frontului, în aceste câteva cuvinte! (c) Cristian Ghinea

Read Full Post »