Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Istoria Banatului’ Category

S-au împlinit 80 de ani de la trecerea la cele veşnice a Rafilei Găluţ, fecioara stigmatizată de la Bocsig, pe care mulţi o văd proclamată ca fiind prima sfântă a Banatului. Cu acest prilej, sâmbătă, 13 aprilie, Episcopia de Lugoj a organizat o deplasare la Parohia Greco – Catolică din Bocsig, judeţul Arad. Ceremonia de comemorare a cuprins Sfânta Liturghie de la ora 10 şi Calea Crucii în cimitirul din Bocsig, la mormântul Rafilei Găluţ.

La ora actuală, dosarul Rafilei Găluţ se află în anchetă suplimentară eparhială în procesul de beatificare.

Comemorare Rafila Galut

Rafila Găluţ s-a născut pe 8 februarie 1910 la Bocsig, jud. Arad. A fost botezată la 10 februarie 1910 în biserica greco-catolică „Sf. Gheorghe” din localitatea natală, de către Pr. Demetriu Nysztor. Credincioasă greco-catolică, de mică a fost foarte apropiată de Biserică. În 1931, doreşte să devină călugăriţă în Congregaţia Maicii Domnului de la Blaj dar, datorită sănătăţii sale fragile, este sfătuită să renunţe. În perioada 1931 – 1939 a purtat stigmatele (rănile Domnului), lucru confirmat nu numai de parohul locului, Pr. Petru Vancu, ci şi de diferiţi preoţi şi mai ales medici delegaţi din partea Episcopiei Lugojului să investigheze acest caz deosebit. În aceeaşi perioadă cu stigmatele Rafilei Găluţ, Icoana Maicii Domnului aflată în biserica greco-catolică din Scăiuş, a lăcrimat în zilele 30 septembrie şi 15 octombrie 1934.

Vaticanul cunoaşte cazul, încă din 1934

Deşi nu dorea acest lucru, Rafila a făcut o serie de preziceri confirmate încă din timpul vieţii. Episcopia de Lugoj informează Congregaţia Bisericii Orientale (Dicaster al Sfântului Scaun) despre cazul Rafilei Găluţ printr-o scrisoare adresată Cardinalului Luigi Sincero pe data de 15 aprilie 1934. Despre Rafila Găluţ au scris cărţi înalţi ierarhi ai Lugojului, arhiepiscopul Ioan Ploscariu şi episcopul Alexandru Mesian. Cristian Ghinea

Read Full Post »

Anul acesta (2019) se împlinesc 120 de ani de la înfiinţarea primului club de fotbal lugojean. Mai ştie cineva asta?! Celor care cred că Lugojul nu are tradiţie în sportul numărul unu al lumii, le vom arăta mâna cu cinci degete răsfirate, corespunzătoare la tot atâtea performanţe fotbalistice care par incredibile în zilele noastre, dacă n-ar fi consemnate în toate enciclopediile de specialitate.

Cinci performanţe uluitoare ale fotbalului lugojean

Pentru cei care nu le cunosc, să trecem în revistă cele cinici performanţe de excepţie. În primul rând, Lugojul are unul dintre cele mai vechi cluburi de fotbal din ţară şi unul dintre puţinele înfiinţate înainte de anul 1900, mai exact la 1899! Doi: Lugojul a jucat primul meci intercluburi de pe actualul teritoriu al României, la Timişoara, cu FC Timişoara, la 20 august 1902. Al treilea fapt extraordinar: Lugojul a câştigat primul meci intercluburi din istoria all time a fotbalului românesc: 3-2 cu FC Timişoara, în partida amintită din 1902. A patra ispravă fotbalistică demnă de toată lauda a lugojenilor este victoria în primul meci internaţional intercluburi jucat de un club de pe actualul teritoriu al României: 4-1 cu Reuniunea de Sport din Vârşet. Meciul s-a jucat la Lugoj, la 19 iulie 1903, iar pe atunci Vârşeţul făcea parte, ca şi oraşul nostru, din fostul Imperiu Austro-Ungar.

Lugojul, oraşul singurului campion mondial la fotbal din România

În fine, a cincea performnanţă pe care nu poate să ne-o ia nimeni, pentru că este, ca şi celelalte, o întâietate, este faptul că Lugojul se mândreşte cu singurul campion mondial la fotbal din toată România. Josef Posipal, născut la Lugoj, este singurul fotbalist din România care a cunoscut încununarea sportivă supremă. Posipal a făcut parte din echipa Germaniei (de Vest) care a cucerit primul său titlu la Campionatul Mondial din 1954, după finala de infarct de la Berna, 4-2 cu Ungaria. Acest meci, cu lugojeanul Posipal pe teren, a intrat în legenda Campionatelor Mondiale. În anul 2003, germanii au făcut un frumos film dedicat acelui Campionat Mondial, numit „Das Wunder von Bern” („Minunea de la Berna”). Dacă nu l-aţi văzut, vi-l recomand. Este un film despre fotbal, dar plin de căldură sufletească. Josef „Jupp” Posipal este considerat şi astăzi una din gloriile echipei Hambruger SV, unde a jucat ca fundaş în culmea carierei sale, între anii 1949-1958.

Regele Ferdinand al României, fanul declarat al ”Vulturilor”!

Desigur, toate acestea nu sunt nici poveşti, nici „legende urbane” ci fapte consemnate în anulare statistice şi eniclopedii ale fotbalului românesc şi internaţional. Privind la stare jalnică în care a ajuns azi fotbalul lugojean, ne întrebăm câţi diriguitori, administratori sau oameni care pot decide soarta acestei ramuri sportive cunosc aceste fapte care par de domeniul visului şi al fanteziei, deşi sunt incontestabile.

Vulturii 1930A (Medium)

„Vulturii” în 1930

Unul dintre cei mai respectaţi şefi de stat din istoria României, Regele Ferdinand Întregitorul, s-a semnat pe drapelul clubului de fotbal Vulturii, în anul 1921, ca semn de respect pentru tradiţia fotbalului lugojean. Drapelul e păstrat la sediul Corporaţiei Meseriaşilor din Lugoj. ”Vulturii” au luat fiinţă în 1920, iar în sezonul 1937-38 au jucat în Divizia A, cu o prestaţie onorabilă, clasându-se pe locul 7 din 10 echipe. Dacă Regele Ferdinand I a făcut acest gest, ne gândim, fără a da lecţii, că în memoria acestui trecut invidiat de toată ţara, am putea face mai mult pentru fotbalul nostru actual, aflat în suferinţă.

Aventura fotbalului lugojean a început la 1899

Pentru a nu fi bănuiţi de părtinire sau patriotism local, apelăm la una din enciclopediile fotbalistice de dinainte de 1990, ştiut fiind faptul că pe vremea aceea Lugojul era un fel de „răţuşca cea urâtă” a României, pe care nu o iubea nici Ceauşescu şi nici… consoarta.

Enciclopedia ”Fotbal de la A la Z” a apărut, sub semnătura lui Mihai Ionescu şi Mircea Tudoran, la Editura Sport Turism, în două volume de peste 550 de pagini fiecare. Primul dintre acestea a văzut lumina tiparului în anul 1984 şi este dedicat istoriei fotbalului autohton. El consemnează începuturile acestui popular sport în România. ”1899: la Lugoj se înfiinţează Reuniunea de Sport din Lugoj, disciplina sportivă principală fiind fotbalul”, scrie în enciclopedia citată.

Suporterii timişoreni, către favoriţi: ce faceţi, vă daţi bătuţi?!

La 20 august 1902, F.C. Timişoara (în culorile alb-verde, cum scriu gazetele epocii) a primit replica echipei Reuniunea de Sport din Lugoj – Lugosher Sportverein, în primul meci de fotbal intercluburi oficial desfăşurat pe teritoriul României de azi. Un meci istoric, încheiat cu victoria lugojenilor, care s-au impus cu scorul de 3 -2. Aşa cum am mai scris, meciul s-a disputat pe terenul nou construit al Fussballclubs von Temeswar (denumirea oficială a clubului timişorean), stadionul fiind ridicat pe actualul Bulevard Mihai Viteazul din Timişoara, pe locul clădirii Politehnicii.

„Selecţionata” Lugojului cuprindea români, germani, maghiari şi evrei: Pollak – Nagy, Siegfried – Berceni, Gîndu, Oprea – Kral, Györbiro, Morgenstern şi Brediceanu. Ca o curiozitate, ambele echipe au evoluat în câte 10 jucători. Preşedintele Reuniunii de Sport din oraşul de pe Timiş a fost un oarecare domn Ernst Haas, care a făcut şi… oficiile de arbitru. Presa vremii consemna că, la finalul partidei, spectatorii timişoreni, nemulţumiţi de rezultat, au intrat pe teren şi au îndemnat jucătorii să continue jocul: ”Ce faceţi, vă daţi bătuţi? Jucaţi în continuare!”. Ei că nu ştiau că meciul are o durată determinată, dar până la urmă au acceptat înfrângerea, promiţând „revanche” lugojenilor.

Prima victorie într-un meci internaţional intercluburi

După ce, la 4 august 1902, fotbaliştii noştri au fost învinşi pe teren propriu (stadionul lugojean fusese inaugurat exact cu un an în urmă), de către echipa ”Szabadka” din actualul oraş Subotiţa, din Serbia, Reuniunea de Sport din Lugoj a reuşit prima victorie internaţională inter-cluburi, consemnată entuziast în ziarul ”Drapelul” al lui Valeriu Branişte. Meciul Reuniunea Lugoj – Reuniunea Vârşeţ, terminat cu scorul de 4 – 1 în favoarea lugojenilor, a avut loc la 19 iulie 1903. Cu toate acestea, având în vedere că Lugojul, Subotiţa şi Vârşeţul făceau toate parte din Imperiul Austro-Ungar, istoria acelor vremuri a consemnat ca primă partidă internaţională cea dintre Selecţionata Oradei cu echipa engleză Bishop Auckland, desfăşurată în oraşul de pe Crişul Repede. Noi rămânem la ideea cu întâietatea lugojenilor! (c) Cristian Ghinea

Read Full Post »

O contribuţie interesantă în domeniu a dus-o minoritatea ucrainiană din Lugoj. În anul 2007, la Biserica Ortodoxă Ucrainiană din Lugoj toaca avea alt ritm. Trecătorii de pe strada Plopilor, unde se află lăcaşul de cult, remarcau, pe lângă troiţa de lemn, un dispozitiv original, rar întâlnit în Banat. Era o toacă – morişcă, acţionată de o manivelă, iar roata cu spiţe de lemn avea în capăt nişte piese rotunde, prinse cu lanţuri de corpul roţii. Acestea, prin învârtire, lovesc ritmic o scândură (toaca) aflată în partea inferioară a ingeniosului dispozitiv.

Toaca buna

„O astfel de toacă este folosită în mod tradiţional în Maramureş, iar anul acesta, de Paşti, am adus şi noi la Lugoj una la fel, tot din Maramureş”, ne spunea P. On. Ilie Albiciuc, protopopul Bisericii Ortodoxe Ucrainiene din Lugoj. (c) Cristian Ghinea

Read Full Post »

Perioada de început de martie este marcată, ca de obicei, de sezonul mărţişoarelor şi de tot ceea ce înseamnă Ziua Femeii. Începutul primăverii este asociat în mod firesc cu ideea de dragoste, de romantism. De aceea ne-am gândit să facem o incursiune în lumea căsătoriei în Banatul tradiţional, ca parte a istoriei neconvenţionale a Lugojului.

Chiar la intrarea în impunătorul sediu al Muzeului de Istorie, Etnografie şi Artă din Lugoj, te întâmpină o încăpere mare, plină cu costume populare şi fotografii de epocă. Acolo se află un car mare şi unul mic încărcat cu tot felul de obiecte de epocă, iar alături este un alai de muzicanţi. Explicaţia pe care ne-o oferă dr. Daciana Vuia, directoarea Muzeului, este că a dorit ca, încă de la intrarea în instituţie, să te întâmpine un alai tradiţional de nuntă din Banat, cu care cu zestre şi muzicanţi.

Nunta banateana (4)

Nunta era un mare eveniment în Banatul de odinioară, în care ”fala” era un aspect foarte important de subliniere a statutului social. Dar trecutul nu trebuie idealizat. Realitatea mariajelor din Lugojul şi Banatul de odinioară era departe de a fi ideală.

Nunta banateana (16)

Dr. Daciana Vuia spune că ”am intreprins o anchetă etnografică orală, în vara anului 2013, în satul Chizătău, comuna Belinț, din dorința unei abordări regresive, ce pleacă de la zi, analizând trecutul, într-o încercare de reconstituire a multitudinii gesturilor atitudinale circumscrise unei adevărate politici economice a căsătoriei – negocierea zestrei viitorilor miri. Situat pe şoseaua europeană ce leagă Timişoara de Lugoj, satul Chizătău nu iese cu nimic din tipicul aşezărilor rurale din câmpia Timişului, în alegerea lui primând motivaţia generată de apartenenţa personală la această comunitate dar şi de reminescenţele, în amintirile copilăriei mele, ale unei retorici tradiţionale vis–a–vis de obiceiurile legate de căsătorie”.

Negocieri prenupţiale: peţitul, tocmeala zestrei, nunta şi ospăţul

Încheierea unei căsătorii se făcea după un tipic care conţinea obligatoriu, elemente cheie, respectate cu strictețe: pețitul, cererea în căsătorie însoțită de tocmeala zestrei, logodna (căpara) și căsătoria religioasă urmată de nuntă (ospățul).

Nunta banateana (3)

Daciana Vuia descrie în mod viu negocierile de nuntă: ”Constituirea unui cuplu debuta cu alegerea partenerului, la care o rudă sau o cunoștință comună mergea în pețit, și continua cu negocierea zestrei – o discuție purtată între părinții celor două familii. Așadar, într-o lume în care intimitatea era practic, inexistentă, viitoarea viață în doi era negociată de părinții celor două cupluri care stabileau de comun acord consistența zestrei. Una dintre interlocutoarele mele, căsătorită în perioada interbelică, mi-a destăinuit: <<Când m-am măritat iò, or zâs socrii mei că mă iau dă noră, că le place dă mine, da să-mi dea părinții mei un lanț dă pământ de la drumu’ mare – era prima dă bun pământu ăla, și mama me o zâs că mi-l dă. M-o dat șî jumătace dîn galbenii dă aur, șî dîn ăi mari, șî dîn ăi mici, aialaltă jumătace i-or rămas la sora me care s-o măritat în casă>>”.

Căsătoria din dragoste, un ”privilegiu” al săracior

”Căsătoria din dragoste era un privilegiu al celor săraci, în timp ce mariajul bazat pe rațiuni economice rămânea, o constantă a ruralității bănățene interbelice”, spune muzeograf dr. Daciana Vuia, dar acest lucru era valabil şi pentru societatea lugojeană, dominată de solida clasă de mijloc a comercianţilor şi meşteşugarilor. Meseriaşii, care îşi transmiteau avutul din generaţie în generaţie, nu erau nişte risipitori. ”Să nu izâdiţi”, adică să nu risipiţi, erau devizele acestor gospodari. În acest condiţii, nu e de mirare că erau foarte atenţi la aspectul mariajului, care putea aduce un plus de stare materială.
Etalarea zestrei era elemetul cheie al nunţii bănăţene de odinioară. Daciana Vuia face o afirmaţie tranşantă, mergând până acolo că urmărirea asectului material a făcut ca zestrea în sine să fie partea esenţială a nunţii, iar iubirea firească dintre tineri să fie un element secundar: ”Invocându-se dorința îmbunătățirii stării materiale prin mărirea suprafeței de pământ sau prin sporirea numărului de galbeni de aur, se încheiau de multe ori căsătorii premature, fapt ce ilustrează poziția ingrată a fetei, obligată să-și asume responsabilitățile majore ale unui mariaj mult prea timpuriu : familie numeroasă, copii mici, muncă fizică până la epuizare :<>. Prin prisma acestor considerații, putem afirma că zestrea se afla în spatele codificărilor sociale ce au călăuzit viața cuplului bănățean de odinioară. Chiar dacă căsătoria rămânea o instituție absolut necesară sănătății unei societăți, cel mai adesea, ea era viciată de zestre”.

Zestrea e totul. Ce mai contează sentimentele?

”Norma” Lugojului şi Banatului interbelic era încheierea căsătoriilor între familii cu același statut material și social. Mereu în cătarea unei lovituri norocoase, a unei ”partide” bune, părinţii îşi impuneau voinţa asupra copiilor, care sufereau traume, căsătorindu-se la vârste fragede, mai ales fetele, aflate sub controlul atent al părinţilor şi bunicilor.

Nunta banateana (10)

Daciana Vuia face, într-un material bazat pe anchetele sale sociale, o observaţie foarte interesantă: ”Neamul rău sau vița slabă, cum au numit-o interlocutoarele mele, reprezenta o identitate derivată din condiții materiale modeste, uneori în ciuda unui trecut cu un comportament ireproșabil”.
Raportarea la ierarhia socială tradițională, în care noțiunea de neam coincidea cu cea de avere, era definitorie în formarea unui cuplu.

Nunta banateana (15)

”La nivelul raporturilor sociale micro-grupale, fiecare familie era conștientă de identitatea sa, moștenind și purtând în tăcere povara intereselor materiale. <<Năince vreme s-o căutat vița, nu ca acum, nici nu ști pă cine iei>>, mi-a spus o bătrână interlocutoare. Descendența tânărului dintr-o viță bună sau slabă reprezenta un factor foarte important în încheierea căsătoriei”, precizează Vuia.

Tinerii, captivi ai nefericirii consumate până la final

Uneori, cu zestrea ţi se ”scoteau ochii” şi după ani de zile! Daciana Vuia evocă un episod foarte neplăcut, dar la ordinea zilei în acelşe vremuri: ”Discuțiile despre zestre adusă în casă își demonstrau validitatea în timp, chiar după ani de zile de la consumarea faptelor: <<Odată, m-am grăbit la o înmormântare și am luat pă mine cotrânța neagră, dă păr, a lu’soacră-mea și atunci ea m-o zâs: Tu să iei țoale adusă parce de la mama te, nu pă a mele. Imediat s-o dai jos. M-o părut tare rău atunci. Eram la ei noră dă vro șapte – opt ani. Aveam șî fată>>”.

Nunta banateana (17)

Fotografii originale, aflate în colecţia Muzeului de Istorie, Etnografie şi Artă din Lugoj

Veţi spune că pretenţiile exagerate ale noii familii puteau fi lăsate în urmă prin divorţ. Teoretic, da. În realitate, însă, spune Vuia: „”Conflictele dintre sentimentele individului și pretențiile exagerate ale noii familii, ar fi fost generatoare de stări tensionate ce impuneau divorțul. Într-o epocă în care cenzura comunității funcționa din plin, amendând asemenea gesturi, cei care aveau curajul să pună această problemă, întâmpinau intransigența și refuzul propriilor părinți, cuplul fiind condamnat, de cele mai multe ori să-și consume nefericirea până la final”.

”Năince vreme părinții or dictat, nu copiii”

Consilierea matrimonială, mai bine zis directia de urmat, fără comentarii, era dată de părinţi.

Nunta banateana (1)

”Influența și sugestiile părinților reprezentau puncte de referință în conturarea oricăror opțiuni matrimoniale ale tinerilor. Prin căsătorie, ei trebuiau să accepte dorințele impuse de familie, chiar dacă acestea nu coincideau întotdeauna cu idealurile personale. ”Năince vreme părinții or dictat, nu copiii”, mi-a mărturisit o bătrână. De cele mai multe ori, legăturile conjugale se realizau prin implicarea alterității ce presupunea participarea și apropierea celorlalți, a părinților și bunicilor – un argument în plus al spațiului extrem de redus al vieții private de cuplu . ”M-am măritat cu el că așa or zâs părinții mei că-i bine, că-i copil bun. Îți spun drept, mie nu m-o prea plăcut dă el, da, după un timp, l-am îndrăgit șî io ”– acesta fiind cazul fericit al unei interlocutoare. În multe situații, tinerii se trezesc captivi ai unor relații frustrate de lipsa iubirii și comunicării, prizonieri ai unor căsnicii stabilite exclusiv sub semnul bogăției zestrei”, subliniază Vuia.

Nunta banateana (13)

În concluzie, departe de a fi ideală, în ”strategia” nunţii tradiționale bănățene prima statutul material al viitorului partener, iar căsătoria era adesea o afacere de familie.
(c) Cristian Ghinea


Mulţumiri doamnei directoare Daciana Vuia pentru sprijinul acordat în realizarea acestui material despre familia bănăţeană de odinioară. 

 

Read Full Post »

Mult timp, înainte de urbanizarea forțată a Lugojului din anii 70 – 80, gospodăria tradițională bănățeană tipică încă mai putea fi văzută în cartierele lugojene, de exemplu în Buchini sau pe străzi precum Astalaș. Valul demolărilor care au făcut loc noilor cartiere de blocuri uniforme și inestetice, precum și schimbările demografice aduse de industrializarea comunistă, au dus la dispariția acestui tip de case, identice ca structură cu cele din subzona etnografică Lugoj – Făget.

Martoră a unor vremuri apuse, gospodăria bănățenilor era una sută la sută ecologică și care avea practic zero deșeuri. Nimic nu se arunca, totul se recicla – iată un ideal de neatins în lumea modernă. Deși se găsește mai rar chiar și în comune care au adoptat standardul urban modern și noile tehnologii și materiale de construcție (cum ar fi Coșteiul, care poate fi considerat un ”cartier” select al Lugojului), casa tradițională a bunicilor e sinonimă cu nostalgia copilăriei multor lugojeni și de aceea merită amintită în paginile serialului nostru.

Şpoert, dună, poniavă, cotarcă şi multe alte cuvinte dispărute

Pe vremea când copiii se jucau cu ”lobda”, cuvinte precum piglais, dună, poniavă, cotarcă, șpais, cuină, târnaț, șcătulă, șpoert, ocheți, credenț, răpelț, uiagă, erau folosite frecvent. Azi, le găsim doar prin dicționarele de regionalisme și sunt folosite, eventual, de recitatorii în grai.

Casa Banateana (6)
Vom face o incursiune prin lumea gospodăriilor lugojene și bănățene de altădată împreună cu muzeograf dr. Daciana Vuia, directoarea Muzeului de Istorie, Etnografie și Artă din Lugoj.

Tipicul acestor gospodării, uşor de recunoscut, era același. Cu un termen de specialitate, locuința bănățeană era tricelulară, compusă din camera de la stradă, locul unde se prepara mâncarea și camera de la ”grăgină”, unde dormeau toate generațiile familiei. Acoperișul tradițional era cel în două ”ape”, iar în față era târnațul, adică prispa casei.

Geamurile sau ocheţii aveau jaluzele sau şolocătre specifice caselor din Banatul montan şi cel de câmpie. Şipcile de lemn se deschideau şi se închideau cu un sistem ingenios, cu tijă metalică mobilă. La stradă, casa bănăţană avea trei feresere. Una corespundea târnaţului, iar celelalte sobei mari sau sobei de la stradă.

Obiecte de mobilier, date ca zestre mirilor

”La camera de la stradă, cea de oaspeți, în fața ferestrei, era așezată masa. De o parte și de alta erau așezate două clupuri, cum spun bănățenii, care dispuneau de spătar mobil și puteau fi transformate într-o prelungire a patului. Patul era supraînălțat, cu multe perne, după ”moda” germană. Dulapul lăcuit exista doar în casele bănățenilor înstăriți, în rest oamenii aveau dulapuri, numite și credenț, ori bufeturi cu fiocuri, adică sertare. Uneori, astfel de obiecte de mobilier se dădeau ca zestre mirilor. Lăzile păstrate până azi sunt bogat decorate, cu evidente influențe germane.

Casa Banateana (7)

În astfel de lăzi erau ținute adevărate obiecte de artă, cum ar fi cotrânțele. ”O cotrânță de secol XIX de la Chizătău, pe care scrie Elena Belinczan, păstrată la Muzeul din Lugoj, este o adevărată piesă de tezaur. Mai întâi se țesea în război ripsul, adică blatul din mătase neagră, după care se brodau în gherghef motivele fitomorfe sau avimorfe (în formă de păsări). Toate cotrânțele de secol XIX aveau în partea superioară menționat numele și anul în care erau țesute”, spune Daciana Vuia.

Mai ştie cineva ce înseamnă „piglais”?

Pentru iluminat se foloseau lămpile cu ulei. Cele fixe erau atărnate de tavan, în suporturi turnate din fontă, cu modele, iar cele mobile erau din sticlă, multe fiind păstrate şi în ziua de azi.

Casa Banateana (4)

Printre ”electrocasnicele” epocii se aflau piglaisurile, aşa cum le spuneau bănăţenii fiarelor de călcat. Acestea erau de două feluri: cele mici, care foloseau un fel de formă preîncălzită, din fier, erau utilzate pentru pentru fodori, adică mânecile încreţite ale costumelor şi pentru gulere. Cele mari, tradiţionale, foloseau cărbuni pentru încălzire şi cu ele se călcau rufele sau piesele vestimentare mari.

Leagăne mobile: cu bebeluşul la munca câmpului

Un alt aspect interesant. Leagănul pentru copii era omniprezent, ca piesă de mobiler, în două variante. Leagănul mare avea tălpicile curbate, iar cel mic atârna în tindă, prins cu nişte sfori de tavan. Astfel, bebeluşul se afla într-o încăpere încălzită, lângă mama lui, care îşi vedea de treburile gospodăriei.
Mai mult, aceste leagăne, făcute din lemn uşor, de tei, erau mobile. Ele erau purtate de femei, inclusiv la munca câmpului. Aşa cum unele mame din ziua de azi îşi poartă copiii într-un fel de ”ghiozdănaş” prins cu hamuri, la fel procedau şi bănăţencele de altădată cu micile leagăne din lemn de tei.

Încălzire centrală de secol XIX

Încălzirea se făcea cu sobe de fontă, turnate la Nădrag sau la Rusca Montană. Familiile mai puţin avute aveau aşa numita „sobă oarbă”. În tindă (sau cindă) băgau lemnele, făceau focul în vatră, coceau pâinea în ţest şi aveau o sobă oarbă care comunica cu camera învecinată şi astfel încălzea simultan două încăperi.

Casa Banateana (5)

 

Ştergarele sau şcergurile, ori cilimurile care erau puse pe perete (lângă pat, să fie mai cald noaptea), erau obiecte preţuite, deopotrivă utilitare şi decorative. Se ţeseau la război după izvod, adică model, şi împodobeau camera de oaspeţi. Remarcabil este că, la cusături, modelele se îmbinau perfect. Deşi era fabricată manual, grosimea lânei era pefect uniformă şi modelele se îmbinau cu axactitate. Dacă nu aveau grosime uniformă a firului de lână, aceste cilimuri nici nu erau date în lucru.

”La fel era şi cu conciurile, care erau însăilate din trei piese separate. Acest acoperămînt era însăilat pe capul fiecărei purtătoare, pentru a se potrivi perfect. Erau femei care aveau această artă a cusutului conciului din trei părţi, care azi s-a pierdut”, adaugă Daciana Vuia.

Furca cu oglindă, care alunga Necuratul la miez de noapte!

Furcile, războaiele de ţesut, maşina de tors, sucala (pentru suveică) şi meliţa erau accesorii preţuite de harnicele gospodine de acum o sută de ani.

„Femeile torceau până noaptea târziu şi exista credinţa că spiritele rele s-ar putea cumva arăta în preajma casei, pe întuneric. Iar oglinda era montată pe furcă pentru ca, dacă îşi priveşte chipul în oglidă, spiritul cel rău cu siguranţă dispare. Asta este explicaţia pentru care avem astfel de furci cu oglindă”, explică Daciana Vuia.

Hainele erau şi ele ecologice sută la sută: „Fiecare familie din sat avea lotul ei de cânepă, o duceau la înmuiat sau la murat, era meliţată şi apoi „drâglat” cu un pieptene special. Firele lungi, care erau considerate de claitatea întâi, erau alese pentru ţesut costume, iar cele care rămâneau în perii, de calitate mai slabă erau folosite la confecţionarea hainelşor de zi cu zi”.

Casele bănăţene aveau voreţ şi uneori curtea din spate sau curtea a doua, unde se găseau hambarele oamenilor, numite cotarcă de bănăţeni.

Cele mai bune sarmale se fac doar în oalele de lut!

Să vorbim puţin şi de bucătărie. Plafonul cindei era din lemn. Fiecare bucătărie bănăţeană dispunea de un coş piramidal specific de care atîrna lanţul precum şi de ţest, unde se făcea pîinea de casă. Tot aici erau piua şi untarele.

Casa Banateana (8)

„Vatra comunica cu camera alăturată, unde locuia familia şi astfel erau încălzite două încăperi, pe timp de iarnă. Specific cindelor era comârlacul semnicircular, un fel de rastel cu rafturi. Toată lumea ştie că cele mai bune sarmale se fac doar în oalele de lut. Aşa este! Din inventarul cindei nu lipseau blidele de lut, dar şi cele din lemn. Pe pereţi erau prinse cutii sau şcătule, cuvât ce vine de la italianul scatola. În cele mari se păstra sarea, iar în cele mici, boiaua măcinată manual. Era o adevărată industrie casnică şi o civilizaţie a lemnului, la nivel de secol XIX”, concluzionează Daciana Vuia, directoarea muzeului lugojean.

După cum se vede, vechile gospodării, atât de familiare lugojenilor de altădată, erau complet autonome. Oamenii îşi făceau singuri mâncarea, cu produse din gospodăria proprie, îşi coceau singuri pâinea şi se îmbrăcau cu haine ţesute acasă şi făcute din cânepa proprie. Ştiau să are, să gătească, să ţeasă, erau meşteri în prelucrarea lemnului, iar vinul şi răchia, care le înveseleau sărbătorile, erau făcute tot acasă. O lume dispărută, dar care, din perspectiva respectului pentru natură, era mult superioară celei de azi!

©️ Cristian Ghinea

 

Read Full Post »

1912 – record de distrugeri

Deşi au avut loc în urmă cu peste 100 de ani, inundaţiile din 1912 au rămas în conştiinţa lugojenilor prin distrugerile masive pe care le-au produs. Au fost editate şi ilustrate pe această temă, care reprezintă, de pildă, strada Ion Vidu devastată ca după bombardament. Lipsit de diguri de apărare, oraşul era total lipsit de apărare în faţa furiei apelor. Pe malul Timişului, în oraş, apa ajunsese la 1,20 deasupra nivelulul străzii, iar în catedrala greco-catolică, apa era de un metru. Practic tot oraşul, până la gară şi capela Muschong, erau sub ape. Viitura a rupt toate podurile şi podeţele dintre Lugoj şi Caransebeş, iar la Lugoj, a făcut praf un pod de ciment ce fusese inaugurat cu o zi înainte de a veni puhoaiele. Se spune că proiectantul podului, care garantase primarului de atunci al Lugojului că acesta va rezista apelor, s-ar fi sinucis după ce a aflat vestea.

 

1970 – stare de necesitate

Cele mai grave inundaţii care au afectat Lugojul au fost cele din mai-iunie 1970. Apa a ajuns până în faţa casei de cultură şi pe str. Romanilor, unde pe vremea aceea era un lan de porumb. Sala de lupte era inundată, la fel şi serele CFR-ului, Pohalma, Balta Lată, cartierul Buchin, Traian Vuia. De pe strada I. Vidu, apa ajunsese până în faţă la vechea Prefectură. Beciurile caselor de pe malul Timişului au fost complet inundate, la fel şi locuinţele de la demisol. Între Sâlha şi Coştei apa era de trei sfert de metru pe şosea şi nu se putea circula. Podul de Fier era doar cu 30 cm peste nivelul apei. Autorităţile au decretat starea de necesitate, iar oricine fura din puţinele ajutoare trimise de autorităţi era pedepsit cu ani grei de închisoare. Oraşul a stat cam două săptămâni sub apă.

Autocamion SR 101 la Lugoj inundatiile din 1970 blog

Autocamion SR 101 la Lugoj – inundaţiile din 1970 

1975 – taluzul de protecţie

România socialistă se confrunta cu inundaţii la fel de grave ca cele din 1970, însă Lugojul a avut de astă dată mult mai puţin de suferit. Între 1970 şi 1975, malurile râului au fost îndiguite cu un taluz solid de piatră, iar pagubele au fost mult mai mici.

inundatii splai 28 iun 2016

2000 – Salvaţi cu elicopterul

Inundaţiile din 6 aprilie 2000 au fost anunţate la Lugoj de viitura ce a oprit cirulaţia pe DN6 în dreptul localităţii Găvojdia. Deşi era prevăzut ca maximul de nivel la Lugoj să fie de 420 cm, la ora 19, nivelul apei citit la Podul de Fier era deja de 515 cm. Apa s-a infiltrat în zona Ştandului Municipal şi s-a extins rapid în parcul Ştrand şi pe Splaiul Sporturilor. Trei persoane, care încercau să salveze mobilier şi aparatură de la baza de agrement de pe Insula Cotu Mic, au rămas izolate în mijlocul apelor, pe acoperişul unei clădiri şi au fost salvate cu elicopterul. Apele au început să se retragă după miezul nopţii.

2005 – salvaţi în cupa de budozer

Ploile torenţiale, neobişnuit de violente, care s-au abătut asupra României nu au ocolit nici Lugojul. La 19 aprilie, de pildă, debitul a fost de 50 l/mp. Ca şi în 2000, baza de agrement de pe insula Cotu Mic a fost complet acoperită de ape, iar în cartierul Baltra Lată oamenii au fost salvaţi în cupele buldozerelor. Drumul judeţean 592, ce leagă Lugojul de Timişoara prin Buziaş, a fost inundat. Apa a mai blocat şoselele la Găvojdia şi Boldur. Fermele de la Pohalma şi 100 hectare de teren din zonă au avut de suferit. Supravieţuitorul miraculos a fost şi de astă dată Podul de Fier, construit la 1900, care a rezistat la a cincea mare inundaţie din istoria urbei, însă a fost puternic afectat. Ne va lăsa viitoarea inundaţie fără acest simbol al oraşului ?

Notă: aceste rânduri pe care le reproduc pe blog fac parte din documentaţia pentru un articol amplu, cu declaraţii etc., publicat cu ani în urmă în „Redeşteptarea”. © Cristian Ghinea

Read Full Post »

Atunci când vorbim despre cultura Lugojului, actuală, dar mai ales despre cea tradițională, muzica este de departe pe primul loc, talentul muzical al lugojenilor fiind universal recunoscut. De altfel, stema orașului încorporează, la loc de frunte – lira, ca simbol al tradițiilor noastre muzicale. Dacă orașul înfrățit Orleans o are ca eroină pe Ioana D’Arc, personaj istoric al Franței, eroina Lugojului este una… muzicală: Ana Lugojana.

Cu aceste gânduri în minte, am cercetat lista cremei intelighenției lugojene, care cuprinde pe cei 12 academicieni care i-a dat urbea, la care s-a adăugat recent profesorul Radu-Emil Precup. Decanul Facultății de Automatică și Calculatoare de la Universitatea Politehnica Timișoara a devenit membru corespondent al Academiei Române, Secția de Știința și Tehnologia In­for­mației.

Doar unul e muzician

Mare surpriză! Trecând în revistă ilustrele nume, am descoperit că, din cei 12 academicieni lugojeni, doar unul e muzician, și anume compozitorul și folcloristul de renume internațional Tiberiu Bre­di­cea­nu.

În rest, excelența Lugojului cuprinde, strict la nivel de membri ai Academiei Române, cele mai diverse domenii de activitate: chirurgia, literatura, magistratura, ingineria, publicistica, aviația, teologia, bo­tanica, imunologia și chimia, la care recent s-a adăugat automatica, prin intermediul universitarului Radu Emil Precup.

Cu alte cuvinte, Lugojul și-a dovedit clasa, prin specialiști de elită, în aproape toate do­meniile de activitate imagina­bile. Este, fără exagerare, un fapt extraordinar – având în vedere că este vorba de un o­raș de doar 50.000 de locuitori.

Cine sunt excelenții Lugojului?

În cele ce urmează, ne vom referi doar la membrii forului științific și cultural suprem al țării, Academia Română, și nu la alte academii unde strălucesc lugojeni de valoare.

Membrii titulari ai Acade­miei Române au fost Pius Brânzeu (1911 – 2002), medic chirurg, primit în anul 1990 și revoluționarul pașoptist Vasile Maniu (1824 – 1901), publicist, scriitor și om politic, primit în rândurile academicienilor în anul 1876. Despre amândoi am mai scris în paginile ”Redeşteptării”.

Printre membrii co­res­pondenți ai Academiei Române îi regăsim pe Tiberiu Bre­di­ceanu (1877 – 1968), compozitor şi folclorist, intrat în Academie în 1937, Ioan Ceterchi, jurist (1926-1992), primit în 1974 şi Ion Gheorghe Bol­dea (născut în 1945), membru corespondent din 2011. Prof. univ. dr. Ion Boldea, fratele primarului Francisc Boldea, este inginer specialist în motoare electrice şi una din personalităţile recunoscute în întreaga lume în domeniul maşinilor şi acţionărilor electrice.

Un caz cu totul aparte este cel al lugojeanului August (Agost) Kanitz (1843 – 1896), botanist de largă recunoaştere internaţională. El a fost membru la două Academii: Acade­mia de Ştiinţe a Ungariei, de la Budapesta şi, din anul 1882, membru corespondent al Aca­de­miei Române. Numele său apare în ”Enciclopedia evreilor din întreaga lume”, scrisă în 1894 de Isidor Singer şi Cyrus Adler, la Viena. Lugojeanul Ka­nitz a devenit și Cavaler al Or­dinului ”Coroana Ro­mâ­niei”.

 Branişte, Vuia şi Prea Fericitul Daniel, membri de onoare

După membrii titulari, o a treia categorie de academicieni lugojeni este cea a membrilor de onoare. Aceştia, la rândul lor, sunt din ţară sau stabiliţi ulterior în străinătate.

La prima categorie a membrilor de onoare ai Academiei îi amintim pe Valeriu Branişte (1869-1928), publicist, director al ziarului lugojean ”Drapelul” şi om politic (primit în 1919, ca recunoaştere a meritelor sale, imediat după Marea Unire); Traian Vuia (1872 – 1950), inventator şi aviator, pionier al aviaţiei mondiale, dar şi un interesant gânditor şi chiar vizionar politic (membru din 1946) şi, mai recent, un nume familiar – Prea Fericitul Daniel Ciobotea (născut în 1951), Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Înainte de a deveni patriarh, PF Daniel Ciobotea a fost Mitropolit al Moldovei. Ca teolog, a studiat în ţară, dar şi în străinătate, la Strasbourg (Franţa) şi Freiburg (Germania) şi a predat în Elveţia, la Geneva. PF Daniel Ciobotea este membru de onoare al Academiei Române din anul 2007.

Constantin Bona şi Tiberiu Braun, marile genii necunoscute ale Lugojului

Membrii onorifici din străinătate sunt nume mai puţin cunoscute lugojenilor de rând. Unul dintre primii Cetăţeni de Onoare ai Lugojului de după 1990 a fost prof. univ. dr. Constantin Atanasie Bona, născut la Lugoj în 1934. Din 10 ianua­rie 1992 a devenit membru de onoare al Academiei Române şi în acelaşi an, a primit şi titlul de Cetăţean de Onoare al municipiului Lugoj. Absolvent cu elogii al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, obţine un prim doctorat în ţară. Al doilea îl ia la Univesrsitatea din Paris, în 1968. Este cer­ce­tă­tor la celebrul Institut Pasteur (1970 – 1977) din Capitala Franţei, pleacă în SUA, unde predă imunologia la Şcoala de Medicină ”Sinai” din New York, apoi la Univesitatea de Medicină ”Mun­tele Sinai” din New York. Membru în peste 25 de Consilii Ştiinţifice din ţări avansate precum SUA, Australia, Canada sau Israel, Bona este considerat o autoritate mondială în domeniul imunologiei.

Tiberiu (Tibor) Braun este la fel de strălucit şi la fel de puţin cunoscut la el acasă. Profesorul Braun s-a născut la 8 martie 1932, la Lugoj şi a ajuns profesor la Facultatea de Ştiinţe de la Universitatea ”Lorand Eotvos” din Budapesta, la Institutul de Chimie din Budapesta şi Director al Institutului de Scientometrie al Academiei Ungare de Ştiinţe. Prin activitatea sa ştiinţifică, Tiberiu Braun poate fi asemănat cu un alt mare geniu care a creat într-o anumită perioadă a vieţii la Lugoj, Ştefan Odobleja. Dacă Odobleja este părintele unei ştiinţe – cibernetica, şi Tiberiu Braun este precursor mondial al scientometriei. Din perioada cât a fost în România, s-a remarcat ca pionier al unei ştiinţe numite radiochimie şi a avut cercetări importante în domeniul chi­mioterapiei tuberculozei. Ti­beriu Braun este membru de onoare al Academiei Ro­mâne din anul 2011.

Lista de suflet, completată de Nicolae Breban şi Ştefan Odobleja

Forțând puțin nota, am putea adăuga pe listă un al 13-lea nume, scriitorul Nicolae Breban. Legat de Lugoj, chiar dacă nu prin naștere (Baia Mare, 1934), fostul vice­pre­şe­dinte al Uniunii Scriitorilor din România a fost primit ca membru titular în ianuarie 2009. Şi pentru că vorbeam de Ştefan Odobleja, deşi mehedinţean de origine, şi el ar putea fi trecut pe listă. Destinul acestui intelectual de mare anvergură a fost unul trist: a murit în sărăcie. Profesorul Josif Constantin Drăgan a contribuit enorm la re­cu­noaşterea sa post mortem. De altfel, părintele ciberneticii generalizate şi autor al monumentalei lucrări ”Psihologia consonantistă” a devenit academician post mortem.

Marele Trofeu la Gala Premiilor lugojene: Radu Emil Precup!

În anul 2018, Lugojul a avut onoarea unei alte reunoaşteri la nivelul Academiei Române. Radu Emil Precup, născut în oraşul de pe Timiş în 1963, a devenit membru corespondent al celui mai înalt for ştiinţific naţional.

FOTO Radu Emil Precup Gala 2018 (Medium)

Născut la Lugoj în 1963, Radu Precup a urmat cursurile Şcolii Generale nr. 6, apoi Şcolii nr. 4. Liceul l-a făcut la clasa de matematică fizică a actualului Liceu ”Iulia Hasdeu”. A absolvit Politehinica din Timişoara în 1987 şi Universitatea Timişoara (diploma în matematici) în 1993. Este profesor la Departamentul de Automatică şi Informatică aplicată din cadrul Universităţii Politehnica Timişoara, cu gradul de doctor din anul 2000.

 

Lu­gojeanul este unul dintre specialiștii în automatică recunoscuți la nivel mondial. Preocupările sale sunt studiul și reabilitarea unor structuri și echipamente capabile să asigu­re conducerea sistemelor fără intervenție umană.

Anterior primirii în rândurile academicienilor români, lugojeanul Radu Emil Precup s-a clasat pe locul I în lume cu echipa sa de cercetare în domeniul automaticii. Locul fruntaş i-a fost acordat echipei lui din cadrul Universităţii Politehnica Timişoara de către SCOPUS, baza internaţională de date cu centrala în Olanda. Clasarea a avut ca şi criterii activitatea echipei UPT din perioada 2010-2014, exprimată în lucrări ştiinţifice, conferinţe, editarea de reviste şi cărţi etc.

FOTO Radu Emil Precup

Echipa coordonată de lugojeanul Radu Precup a fost formată din cadre didactice şi studenţi la Doctorat.

Rezultatul este extraordinar, având în vedere clasarea înaintea unor universităţi de prestigiu, precum Universitatea din Ottawa – Canada, Universitatea Hiroshima şi Tokyo Metropolitan University – Japonia, Beijing Jiao Tong University – China şi mai ales Ecole Politechique Federale de Lausanne (EPFL) din Elveţia.(c) Cristian Ghinea

Read Full Post »

« Newer Posts - Older Posts »