Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Hobby’ Category

La 1 iunie 2014 s+au împlinit 40 de ani de la o expediţie întreprinsă de trei tineri din Lugoj care au străbătut Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia, prin caii putere a unei motociclete Jawa de 250 c.c. dar şi a unei Mobre. Cei trei tineri din Lugoj, care au pornit într-o aventură moto spre inima Europei erau Vasile Jucşor, Ioan Pîrvu şi Gheorghe-Zeno-Aurel-Ionel Cliciovan.

“Mobra” s-a luptat din greu cu distanţele

“Jucşor Vasile avea o Jawa de 250 c.c. dar nu era singur pe motocicletă, al doilea om din echipaj era Pîrvu Ioan, cumnatul său, în fine eu mergeam pe o motoretă Mobra de 50 c.c. Pentru cei mai tineri care n-au auzit de ea, era o motoretă de producţie românească, în vogă în anii dinainte de 1989. Asocierea motocicletă-motoretă s-a dovedit neinspirată. Deşi eram coordonatorul şi iniţiatorul acelui raid curajos de peste 2.300 km, de-abia m-am ţinut de cei doi. Mobra avea doar 4 cai putere, iar despre viteză, ar fi multe de spus. Dacă pe drum plat se putea atinge şi 60 km. la oră, la puţin urcuş şi la pale uşoare de vînt viteza scădea considerabil. Să mă explic: plecam la drum dimineaţa în jurul orelor 7-8, iar echipajul Jucşor-Pîrvu rula cam cu 80-90 km la oră. Dupa o oră, cand deja parcurseseră 80-90 km, opreau undeva pe marginea şoselei, şi mă aşteptau. Dar motoreta mea străbătea aceeaşi distanţă într-o oră şi jumătate, astfel cei doi se puteau odihni 20-30 minute aşteptându-mă. Iar atunci când îi ajungeam din urmă nu puteam să-mi ofer puţină odihnă, fiindcă dacă aş fi făcut-o se mărea decalajul dintre echipaje. Aşa că eu, de dimineaţă de la orele 7-8 si până seara pe la orele 19 poate 20, eram în continuă deplasare spre următorul şi mereu următorul loc de întîlnire cu cei doi, cu excepţia oraşelor mari, unde ne opream şi preţ de câteva ore vizitam, atât cât se putea, zona centrală”, spune Zeno Cliciovan.

Pe urmele tatălui decorat în război

Deşi expediţia a început cu o… ciocnire între cele două vehicule, entuziasmul lugojenilor era neştirbit. Mai ales că, la Nădlac a fost uimire mare pe vameşi: „mă băieţi, sunteţi primii din ţară ce porniţi în aventura asta, nu avem informaţii că pe graniţa de vest să mai fi încercat cineva ce încercaţi voi acum şi mai ales cu o motoretă”. Desigur, l-am întrebat pe dl. Cliciovan ce l-a determinat să plece într-o asemnea expediţie: “Urmăream în primul rând performanţa sportivă, aventura, câţi mai mulţi kilometri parcurşi cu motocicleta şi motoreta în cele trei ţări. Dar pentru mine avea şi o altă semnificaţie. Tata a fost sergent artilerist în Regimentul 42 Artilerie Lugoj şi erou pe frontul de vest în al doilea război mondial, decorat cu medalia “Bărbăţie şi Credinţă” clasa a III-a, străbătuse în anii războiului Ungaria, trecuse prin Budapesta, apoi Cehoslovacia, munţii Tatra Mică, pe acelaşi traseu pe care urma să-l străbatem şi noi mai ales drumul spre Budapesta şi mai apoi zona Banska Bistriţa- Zvolen”.

Traseul, presărat cu “îngeri salvatori”

MOBRAAventura a fost plină de peripeţii, de episoade hilare, jenante sau neaşteptate, iar ploaia le-a fost partener fidel de călătorie celor trei aventurieri, care au dormit prin parcuri, staţii de autobuz sau la margine de pădure, înghesuiţi într-un mic cort înalt de un metru şi jumătate. “Din lipsa spaţiului, în cort cei doi, Jucşor si Pîrvu, dormeau cu căştile de motociclişti pe cap, eu nu aveam cască. În acei ani încă nu era obligatoriu portul căştii”, se destăinuie amuzat Cliciovan. Era o lună iunie foarte friguroasă, iar Cliciovan îşi aminteşte că avea o blană artificială, un “urson” care l-a mai protejat pe timpul nopţii. La Budapesta, au avut una din cele mai frumoase surprize de pe parcurs: au primit de la un cetăţean binevoitor trei cafele calde, înainte de plecare. Dar acesta n-a fost singurul “înger păzitor” de pe parcurs: când Mobra s-a stricat în Slovacia, a apărut ca din senin un mecanic care avea şi el acelaşi tip de motor şi a reparat conducta metalică ce alimenta carburatorul. Când au rămas în pană de benzină, au apărut binevoitori care i-au salvat cu câte doi-trei litri. Când erau mai plouaţi şi mai amărâţi, în Polonia, doi ţărani vorbitori de limba germană au oprit căruţa lângă ei şi i-au invitat peste noapte la ei acasă, unde i-au hrănit şi i-au omenit. La Praga, drumeţii au pus cortul în Parcul Julius Fucik, un loc considerat monument în cinstea eroului naţional. Din fericire, miliţienii cehi erau destul de îngăduitori şi i-au scăpat fără amendă pe tinerii lugojeni.

Autograf de la cel mai bun portar al lumii

Ajunşi în polonia, la Zakopane, lugojenii află lotul de fotbal al Poloniei în plină partidă amicală. Lotul polonez, care eliminase Anglia în preliminarii, era în cantonament şi se pregătea pentru Campionatul Mondial de Fotbal care începea peste câteva zile, la 13 iunie 1974 şi la care Polonia va ocupa locul 3. “În poartă recunosc pe deja celebrul Tomaszewski. El va fi desemnat la acel campionat mondial cel mai bun portar. Neaşteptata prezenţă a acestuia dar şi a lotului Poloniei mă fac să ignor partida amicală în desfăşurare aşa că intru pe suprafaţa de joc, mă îndrept spre Tomaszewski cu dorinţa de a solicita un autograf. Ceilalti fotbalişti mă înjură, presupun, şi strigă câte ceva. Imperturbabil şi binevoitor Tomaszewski îmi acordă autograful pe care-l păstrez şi astăzi. Ce înseamnă un fotbalist mare dar şi un mare caracter!” îşi aminteşte Cliciovan.

Povestea pistolarilor de Lugoj

O altă idee cu care expediţionarii plecaseră spre Vest era să-şi ia pistoale cu aer comprimat. Pe teritoriul României era încă liberă deţinerea acestora, dar nu erau la vânzare. Pe drumul de întoarcere, la 11 iunie 1974, în Cehia la Brno, cei trei găsesc magazinul mult dorit, de arme cu aer comprimat. “Cumpăr un pistol, cumpară şi Pîrvu Ioan unul şi aşa înarmaţi părăsim oraşul Brno. Deci în anii comunismului, Pîrvu şi cu mine am trecut două pistoale cu aer comprimat peste graniţă. Ba mai mult, în anul următor, cu ocazia unei excursii O.N.T pe ruta Ungaria, Cehoslovacia şi R.D.Germană la întoarcere, am adus ascuns în propriul compartiment de tren o puşcă cu aer comprimat. Analizând fenomenul, ceva era de neânţeles. Nu puteai trece peste graniţă arme cu aer comprimat dar le puteai deţine. Şi asta pâna în martie 1976 când în baza unei noi legi era permisă deţinerea în anumite condiţii din care-mi amintesc folosirea la tir sportiv în cadrul unei asociaţii ori Lugojul nu avea asemenea asociaţiel”, spune Cliciovan, care până la urmă şi-a predat pistolul, nu fără alte peripeţii.

Peste 3 ani, în 1977, Zeno Cliciovan va înregistra o altă performanţă, tot unică şi tot cu Mobra: o expediţie pe ruta România, Ungaria, Cehoslovacia, de data aceasta fără însoţitori dar avându-l coechipier pe Mobra, pe verişorul lui Toni Babics.
(Cristian Ghinea)

Reclame

Read Full Post »

Regretatul maestru a fost pictor, gravor, ceramist, legător de cărţi, tipograf, autor de proză şi poezie în grai

Era o vreme când lugojenii erau mai bogaţi ca oricând. N-aveau vile cu termopane, nu se dădeau mari cu maşini second hand aduse de dincolo, n-aveau celulare cu satelit, computer şi cameră video încorporate, n-aveau ghiul şi lanţ de aur de juma de kil la vedere, ca semn al „valorii”… însă aveau timp liber, iar pentru mulţi, acesta era convertit în creativitate. Acum câţiva ani ne-a părăsit Gheorghe Vuia, poate ultimul artist polivalent al oraşului. Pictor, gravor, ceramist, legător de cărţi, tipograf, autor de proză şi poezie în grai, Gheorghe Vuia şi-a desfăşurat activitatea într-un nemeritat anonimat. Reportajul de faţă, realizat după ultimul interviu acordat televiziunii lugojene de maestrul Vuia, este o încercare de a-l repune pe Gheorghe Vuia în adevărata lumină a talentului său.

Talentul, transmis din generaţie în generaţie

Crescut pe strada Poalele Viilor în casa bunicilor Pera şi Lexandra, micul Gherghe Vuia a rămas de timpuriu fără tată, iar mama Emilia i-a îndreptat paşii spre deprinderea unei meserii. Lucru firesc, dacă ţinem cont că mama era croitoreasă, iar tatăl făcea parte din vechea breaslă lugojeană a tăbăcarilor, a lucrătorilor în piele. Iniţial, copilul a învăţat croitorie, dar nu i-a plăcut prea mult, aşa că mai târziu s-a îndreptat spre Litografia (pe atunci „Institut de Arte Grafice”) Iosif Sidon din Lugoj. A intrat acolo ca desenator-litograf şi s-a făcut repede plăcut celor din jur, deşi mai făcea câte o boacănă, ca orice ucenic. A furat meseria de la tipografie, dar şi de la legătorie, unde i-a plăcut cel mai mult, pentru că acolo erau şi… fete.

Trimis la o tabără de ucenici la Timişu de Sus, a fost impresionat de un domn care picta munţii din împrejurimile Braşovului. L-a imitat şi… din primul bacşiş câştigat, şi-a cumpărat un set de culori. Toată vara ce a urmat, în loc să-şi ajute mama la croitorie, a desenat, învăţând în acelaşi timp să cânte şi la acordeon. Ne întrebăm ce preocupări ar fi avut Gheorghe Vuia dacă ar fi avut în casă un computer legat la internet şi 60 de canale TV prin cablu… Interesant este că, până la moartea artistului, din atelierul său nu lipseau cele două mandoline şi acordeonul, iar nepoatele veneau adesea în atelierul de creaţie al bunicului pentru lecţii la vioară. În familia lui Gheorghe Vuia, talentul s-a transmis din generaţie în generaţie.

Pictor la minus 20 de grade

Ani buni mai târziu, colecţia de picturi şi gravuri a lui Gheorghe Vuia a devenit impresionantă. Posesor al unui stil inconfundabil, format la şcoala profesoarei Iulia Simu, Gheorghe Vuia a fost un adevărat cronicar al oraşului, surprinzând în picturile şi gravurile sale repare arhitectonice dispărute ale Lugojului: Bisericuţa Grofului, vechiul bazar din faţa Bisericii Adormirea Maicii Domnului, malul Timişului aşa cum arăta înainte de construirea Casei de Cultură a Sindicatelor. Toate au fost pictate la faţa locului, pentru că artistului i-a displăcut profund să se inspire după ilustrate. Bazarul l-a pictat în 1958, când s-a dat anunţ că va fi demolat, iar cărămida era oferită spre vânzare celor interesaţi.

gheorghe-vuia

Povestea cum, aflându-se în Rusia, la Suzdal, a pictat celebrele monumente istorice de acolo pe un ger de minus 20 de grade, însă nu a abdicat de la principiul său! Numai pictând la faţa locului, a redat atmosfera din Erevan, Tbilissi sau de la Istanbul. Mai puţin cunoscută este creaţia sa religioasă, Vuia revendicându-se drept un discipol al lui Victor Jurca Lugojanul, la rândul său discipol al marelui pictor academic Virgil Simonescu, cel care a împodobit cu frescele sale Catedrala greco-Catolică din Lugoj. Din păcate, opera lui Vuia a fost cunoscută mai mult de către cei care i-au trecut pragul atelierului, pentru că, în afara câtorva participări la expoziţii colective, el nu a ajuns să expună niciodată la galeria Pro Arte. În timpul vieţii, a avut expoziţii personale la Casa Armatei, dar şi la sala de la etaj a teatrului. Postum, în organizarea familiei, a fost vernisată o expoziţie la Galeria Armi. Mult prea puţin pentru un artist care a dăruit atât de multe oraşului!

O editură unică în lume!

Libertatea interioară a fost una din trăsăturile definitorii ale lui Vuia. În vremea când până şi o banală maşină de scris era considerată obiect „subversiv”, numai un om cu adevărat liber putea să deţină la domiciliu o… tiparniţă în toată regula! O tiparniţă plană, care imprima manual cu ajutorul unei pietre gravate. Cu migală, Gheorghe Vuia şi-a tipărit aici câteva volume de carte, la o editură unică, poate, în lume: Editura Autorului. Autorul îşi scria cartea, apoi o ilustra singur, după care şi-o imprima la tiparniţa proprie! Aşa a văzut lumina cărţii volumul „Lugojul de ieri şi de azi”, cu menţiunea „tiparul şi grafica sunt executate de autor; tiraj: 30 de exemplare”! Gustul pentru poezia în grai i-a fost deschis de profesorii Miu Lerca şi Iacob Roman, însă Gh. Vuia, povestitor înnăscut, a scris şi poză în grai, născocind două personaje umoristice, Ion şi Mitru, pe care i-a pus în fel şi fel de situaţii hazlii. Gh. Vuia a scris o carte foarte frumos legată, pe care a manufacturat-o cu mâna proprie, în 40 de exemplare. Cu tipar gravat, legat şi imprimat la teasc de mână, volumul (apărut în 1966) este o adevărată capodoperă. „Balada” este o versificare după povestirea „Piatra Credinţei” de Coriolan Brediceanu. Acţiunea baladei se petrece la Lugoj, în anul 1715, în perioada de final a ocupaţiei otomane.

carti Gh Vuia

Cronica Lugojului, pe pânză, ceramică şi… piatră

Cariera de ceramist, Gheorghe Vuia şi-a început-o cu aceeaşi „tehnică” a ucenicului de odinioară, adică furând meseria de la olarii pe care i-a urmărit la Şcoala populară de Artă. „Să furi este ruşinos, dar să furi meseria e ceva onorabil” – era încredinţat maestrul Vuia. Privit cam chiorâş la Lugoj, s-a hotărât alături de un prieten, Lovasz, să meargă la Jupâneşti, veche vatră a olarilor bănăţeni. Cu meseria învăţată, revine la Lugoj, unde găseşte înţelegere şi sprijin. Îşi construieşte o roată de olar şi începe să creeze obiecte din ce în ce mai reuşite. Sprijinul din partea autorităţilor vremii nu era chiar dezinteresat, acestea înţelegând că ceramica lui Gh. Vuia era apreciată de oaspeţii care treceau prin oraş. Obiectele de „protocol” aveau trecere şi la delegaţiile străine, aşa că artistul avea „undă verde” pentru a crea nestingherit. La un moment dat, avea un cuptor electric propriu, de 2.000 W, în care erau arse obiectele, care erau apoi decorate cu colorant ceramic. Însă, în anii ‘90 a trebuit să renunţe la această pasiune, din cauza consumului exagerat de curent electric, prea scump. Expoziţia sa de ceramică de la Muzeul de Istorie a fost filmată de televiziunea din Bucureşti, care i-a consacrat o emisiune. Gheorghe Viua a pictat de mână numeroase reclame stradale din Lugojul de odinioară, ba chiar a realizat grafica pentru o bună parte din jucăriile produse la IUPS 9 Mai Lugoj.

Artist născut, iar nu făcut!

Poate că Gheorghe Vuia nu a avut şcoli înalte, însă a fost un artist în adevăratul sens al cuvântului. Considerând că nu diploma îl defineşte pe un om al artelor, el obişnuia să spună: ”Un nasture de alamă luceşte de-ţi ia ochii. Un singur lucru îi lipseşte: caratele! Aşa este şi în artă. Despre un artist sunt valabile cuvintele din Crezul: născut, iar nu făcut!”
O adevărată lecţie de credinţă, o adevărată lecţie de viaţă.

Cristian Ghinea

Read Full Post »

În zilele noastre, de câte ori este prezentat un best-seller, se obişnuieşte să se spună: „această carte nu trebuie să lipsească din biblioteca dumneavoastră”. Reclama era sufletul comerţului şi pe vremuri, însă unele cărţi chiar că nu lipseau, cel puţin din căminele ştiutorilor de carte. Una din aceste cărţi, numită „Păscălia”, era scrisă, copiată sau adaptată de numeroşi autori, în foarte multe ediţii, de-a lungul timpului.

foto-pascalie-bv-1907

„Păscălia” – o carte nelipsită din casa gospodarului

Succesul „Păscăliilor” are ca echivalent în perioada modernă interesul cititorilor pentru lucrările practice, de specialitate, sau pentru publicaţii gen almanah.

O ediţie din 1907 intitulată „Păscălie sau carte de zodii aşezată pe şapte planete în care se cuprind 140 de ani începându-se de la anul 1907 şi slujind până la anul Domnului 2046 (!)” reflectă strânsa relaţie pe care oamenii o aveau cu pământul şi atenţia dată schimbărilor produse în natură, de-a lungul anotimpurilor. Cartea, apărută la Editura Librăriei Ciurcu, Braşov, ediţia a treia, „corectată şi înavuţită”, cuprinde poveţe economice, prevestiri de timp, „barometrele naturale”, prevestiri pentru „roadă din destul, pentru nerodirea sau lipsa roadelor, pentru boale şi pilde după adeveririle ţăranilor”, semnele celor şapte planete” etc. „Prăznicarele” conţin ghiduri de interpretare a visurilor şi aşa-numitul Treptelnic cel mare, „între care se cuprind toate semnele ce se fac la om precum bătaia ochilor, a buzelor şi în scurt toate mişcările şi încheieturile trupului omenesc, ce sunt date de la natură”.

Unghiile care prevestesc viitorul

Semne sunt găsite de autor (care probabil preia masiv din tradiţia populară) şi în noiţele ce însemnează unghiile degetelor: „de vor fi noiţe albe pe unghiile degetului mare, făgădueşte noroc în oaste, sau la însurătoare, sau în cale, însă în mijlocul unghiei să fie (…); semnele albe pe degetul cel din mijloc arată noroc la stăpânirea casei, iar cele negri, îngrozesc căderi în boală şi moarte; semnele albe de pe degetul mic arată oarece bine şi cale cu noroc, prin răvaşe şi lucruri curioase, iar cele negri împotrivă. Însă ia seama că sunt şi gropine, care tot rău însemnează şi altele sunt împrăştiate pe margine, care arată scârbă”.

Iată şi câteva pilde ale agricultorilor: „dacă în ianuarie suflă vânturi calde, nu este semn bun. Ploaie multă în această lună este stricăcioasă sămănăturilor şi prevesteşte o vară ploioasă; multă ceaţă – primăvara ploioasă. Va fi gerar ploios – câmpul nu va fi mănos(…); în luna lui Cărindar zic vierii: Apă multă, vin puţin. Apă puţină, vin mult; În Faur pe la Stretenie: păcurarii (ciobanii –n.r.) mai bucuros văd lupii, decât soarele; în Mărţişor zic plugarii: pulberea din luna lui mărţişor se cumpăneşte cu galbeni, iar tunete de vreme sunt foamete târzie; Prier prieşte, când plouă şi ninge; ploaia din mai – fân destul, pâine mulă şi vin bun; paiele vechi, fânul şi ovăzul sunt ca banii vechi, ca prietinul sau vinul; ochii stăpânului îngraşă vitele lui, însă de paie nu se îngraşă nici o oaie.”

Păianjenii, porumbeii, liliecii – „barometrele naturale”

Firesc, „barometrelor naturale” li se acordă un larg spaţiu: „Dintre păsările de curte, porumbeii sunt cei mai siguri arătători de schimbarea timpului. Când ei se aşează pe coperişul magaziei, cu guşa spre răsăritul soarelui, dacă nu va ploua chiar în acea noapte, va ploua cu siguranţă a doua zi. Dacă se duc departe pe câmp să ciugulească şi întră târziu în coteţ, e semn de vreme bună. Iar dacă din contră ciugulesc pe lângă curte şi intră devreme în coteţ, va ploua cât mai curând, chiar numai decât (…); vara, dacă luna pare roşie când răsare, e semn de mare căldură, iar dacă se arată strălucitoare, timp frumos va fi (…); păianjenul dacă îşi strânge firele de la casă, va fi ploaie ori vânt; dacă le lungeşte, vremea va fi bună, iar dacă pe ploaie păianjenul va începe să lucreze e semn că ploaia nu va ţine şi se va face timp frumos (…); când ies lilieci mulţi, e semn de timp frumos; tunetele de seara aduc vijelie, cele de dimineaţa vânt, iar cele de la prânz, ploaie; când norii sunt ca berbecii, e semn – vara de vânt, iarna, de zăpadă şi în genere de schimbare de vreme” etc.

Civilizaţia uitată a respectului pentru natură

Lectura „Păscăliilor” este una savuroasă şi în ziua de azi. Nu numai pentru farmecul de epocă, ci şi pentru faptul că cititorul descoperă în aceste pagini o cu totul altă civilizaţie, pe care omul modern a uitat-o. O civilizaţie a respectului pentru natură şi pentru semeni. (Cristian Ghinea)

 

Read Full Post »

Un simbol al industriei auto americane – impresionanta limuzină Cadillac Eldorado din 1974, a putut fi admirată la Lugoj, cu ocazia unui eveniment particular, chiar de Ziua Americii – 4 iulie. Proprietarul automobilului este timişoreanul Vlad Capotescu, cel care coordonează Retromobil Clubul Român – filialele Timiş şi Caraş – Severin.

Caddy 4 Iulie

“A fost o alegere inspirată de a veni chiar sâmbătă, 4 iulie, de Ziua Americii, cu această maşină reprezentativă la Lugoj. Este singurul cabriolet de lux produs în America şi cel mai lung Cadillac, în lungime de 5,6 metri, în afară de versiunile prezidenţiale, făcute la comandă. Şi lăţimea vehiculului este impresionantă – 1,98 metri pe interior şi 2,10 metri la exterior. Are o eleganţă aparte, fiind ultima maşină echipată cu aşa-numitul fender squirt, care acoperea pe jumătate roţile din spate”, ne-a declarat Vlad Capotescu.

DSC_0448

DSC_0452

“Ambasadoarea” Americii de 4 iulie la Lugoj mai deţine un record greu de egalat în zilele noastre. Ea are cel mai mare motor montat pe o maşină de serie, cu capacitatea de 8.200 cmc!

DSC_0374DSC_0360

4th of July – „A piece of America” la Lugoj

Acest tip de Cadillac Eldorado a fost produs în perioada septembrie 1973 – octombrie 1974, iar producţia a fost oprită din cauza crizei petrolului de la mijlocul anilor 70. Maşina a fost expusă pe platoul Universităţii Europene Drăgan, apoi a pornit într-un tur filmat (şi fotografiat!) al centrului vechi al oraşului.

Cristian Ghinea

Read Full Post »

 Lugoj garaj prel 1929

Un document fotografic excepţional, acompaniat de o descriere pe măsură, mi-a fost trimis de Vlad Capotescu, coordonatorul Retromobil Clubului Român în judeţele Timiş şi Caraş-Severin. Ca pasionat de automobile de epocă, acesta a remarcat nivelul deosebit al motorizării oraşului nostru în perioada interbelică. “De multe ori o fotografie ţine locul a o mie de cuvinte. Asta cred şi despre fotografia realizată într-un garaj din Lugoj în anul 1931. În acea perioadă, toate automobilele erau înmatriculate la Chestura Politiei din localitate, respectiv Lugoj = Lgs”, spune Capotescu.

11800466_447887778717638_3367659450117823595_n

sursa foto: Vlad Capotescu; editare color: Jumara

“În fotografie sunt surpinse complet sau partial şase maşini şi o motocicletă. Incepând din partea stângă, un superb model american din 1928, marca Durant, cu numărul de înmatriculare 280-Lgs. În spatele acestuia, în fata garajului, cu capota motorului ridicată, un automobil american Nash din 1928. În garaj se vede un Renault NN din 1927. Apoi avem un Ford model A Phaeton din 1927 cu nr.49 Lgs – combinaţia de cifre poate fi găsită în nomenclatorul epocii şi cutia de viteze demontată! Lângă el, un Amilcar (n.r. – automobil francez) din 1929 cu numărul de înmatriculare 431-Lgs”, explică Vlad Capotescu această superbă fotografie, în care mai poate fi văzută o motocicletă britanică “Triumph”, cu numărul 105-Lgs.

Începând cu anul 1925, ACRR – Automobil Clubul Regal Român tiparea o carte anuală intitulată ,, Nomenclatorul automobilelor şi motocicletelor din România,, cu numărul de înmatriculare şi numele proprietarului plus marca pe fiecare judeţ, în parte. „Eu am primit scanat de la dl.Bogdan Coconoiu – Preşedintele Retromobil, versiunea din anul 1929 în care avem următoarele maşini din Lugoj, înmatriculate în judeţul Severin, la Chestura Poliţiei Lugoj – nr.inmatriculare LGS, prezente in fotografia garajului: 1. Ford model A, phaeton din anul 1927 cu posibil nr. înmatriculare 49-Lgs, proprietar Ioan Kandus din Caransebeş; 2. Nash 430 Special Six din anul 1928 cu posibile numere de înmatriculare 115-Lgs, proprietar Perian Dimitrie Jr.din Lugoj sau 232-Lgs proprietar Karman Emanuel tot din Lugoj. 3. Durant tip 65 sedan din anul 1928 cu număr de înmatriculare 280-Lgs proprietar Ardelean Alexandru din Lugoj”. Celelalte automobile nu apar in nomenclator, fiind înmatriculate după anul 1930. (Cristian Ghinea)

Read Full Post »

Atunci când vorbim despre elite, ne gândim de obicei la academicieni, profesori universitari sau mari artişti. De asemenea, ne gândim că elitele sunt apanajul oraşelor mari. Nimic mai puţin adevărat.

IMG_0108

Petru Stanciu, fost lăcătuş mecanic la Uzina Electrică a Lugojului, poate fi considerat un om de elită al municipiului nostru. Deşi avea doar patru clase primare şi apoi şcoala de ucenicie la patron, lugojeanul Petru Stanciu a avut nişte preocupări şi realizări extraordinare, demne de Cartea Recordurilor. Impresionat de locul său de muncă, el a realizat o machetă de mari dimesiuni (lungime 1,20 metri, lăţime 40 cm şi înălţime tot pe atâta) a vechii Uzine Electrice a oraşului. Mai mult, uzina în miniatură este perfect funcţională. Alimentată cu combustibilul original – păcură, funcţionează pe principul unui motor Diesel în miniatură: un arbore roţeşte tamburul (rotorul) unei mici turbine care chiar produce electricitate, exact ca modelul real.

IMG_0103

IMG_0109

Născut la Zgribeşti, Petru Stanciu a fost aproape toată viaţa lăcătuş mecanic la Uzina Electrică din Lugoj, iar ultimii ani dinainte de pensionare a lucrat la fostul IPEG. Deşi avea doar patru clase primare, era un talent tehnic înnascut. La cele patru clase s-au adăugat trei ani (1940-43) de ucenicie la atelierul mecanic pentru reparaţii maşini agricole, tractoare, motoare şi locomobile al lui Alexiu Toth Elek, care îşi semna documentele pe o hârtie cu antet în care se prezenta „membru etern al Academiei de Invenţii din Paris”. La atelierul lui Toth, fondat încă din 1899, Stanciu a învăţat cu adevărat meserie, iar patronul îi făcea o cordială recomandare, la 15 februarie 1943.

IMG_0113

IMG_0111

Pasionat de mecanică, Petru Stanciu a realizat câteva replici în miniatură la scară mare, impecabil păstrate şi perfect funcţionale şi în ziua de azi. În anul 1954 a construit de la zero un locomobil (vehicul cu abur) şi o batoză pe care acesta o tracta. Locomobilul are toate elementele reproduse la scară, este alimentat cu cărbuni şi funcţionează cu abur, ca o locomotivă adevărată. Batoza, la rândul ei, poate face exact ceea ce făcea o batoză reală, adică treieră. Petru Stanciu a mai construit un ceas cu un complicat mecanism mecanic, care şi astăzi bate ora exactă în sufrageria familiei. Până şi strungul cu care au fost făcute aceste minunăţii (acţionarea era cu curele late de piele, care rulau pe tamburi de lemn) a fost construit de la zero de către talentatul meşter lugojean. Însă adevărata capodoperă a micului muzeu tehnic lăsat moştenire de Petru Stanciu este replica la scară mare a Uzinei Electrice a Lugojului. Macheta a fost gata în 1967, după mii de ore de lucru. Practic, cum venea de la uzină, Petru Stanciu îşi patrecea tot restul zilei în atelierul de acasă, unde se ocupa de hobby-urile sale.

IMG_0117

IMG_0122

Replica motorului Sulzer Freres – Winterthur de 1.300 de cai putere nu a presupus doar mii de ore de muncă migăloasă. Realizarea uzinei în miniatură a însemnat zeci şi zeci de planşe de desen tehnic cu piese transpuse riguros la scară, dar şi o „organizare de şantier”, în care nimic nu era lăsat la voia întâmplării. În arhiva familiei s-a păstrat o carte tehnică de mari dimensiuni, cu desenele originale, pe calc. Conştient de importanţa realizării sale, Petru Stanciu nota pe pagina de gardă: „Rog pe cel care posedă aceste schiţe să nu le rupă şi să nu le arunce. Tot ansamblul de piese al acestui motor e realizat după piesele originale, fiecare piesă cu dimensiunile ei. Aşa că aceste schiţe sunt după fiecare piesă a motorului”. Şi urmează semnătura: Petru Stanciu. Cartea tehnică are 57 de planşe şi „instrucţiuni tehnice de exploatare” a machetei.

IMG_0112

Cartea tehnică poate fi considerată şi ea o piesă de istorie a Lugojului, pentru că oferă toate datele despre motorul vechii uzine electrice. Produs de firma „Fraţii Sulzer” din Winterthur, Elveţia, acesta era un motor Diesel în patru timpi, cu injecţie, care avea o putere nominală de 1.300 CP. Puterea maximă cu care se putea încărca generatorul era de 750 KW, iar turaţia de 167 rot/min. Petru Stanciu mai nota: „motorul are 6 cilindri, pistoane răcite cu apă, regulator centrifugal, compresor cu 3 etaje, 3 butelii pentru aer, pompă de ulei pentru biele, pompă de ulei pentru cilindri şi compresor, pompă de combustibil”.

IMG_0105

IMG_0107

IMG_0110

Interesant este că până şi semnătura „Stanciu Petru, Lugoj, laca. mec. Anul 1967” imprimată pe o placă de bronz, a fost făcută de mână. În loc să utilizeze un pantograf, meşterul a folosit pentru imprimare manuală poansoane cu litere.

IMG_0125

Deşi s-a stins de mult timp din viaţă, realizările lui Petru Stanciu, păstrate impecabil de către familie, merită să stea la loc de cinste la Muzeu sau poate chiar în sediul Primăriei. Familia este dispusă să împrumute municipalităţii, cu titlu gratuit, macheta vechii Uzine Electrice. Iar dacă autorităţile ar da dovadă de deschidere, această piesă ar putea intra în patrimoniul oraşului!

Read Full Post »

Inspiraţi probabil de Papa Ioan Paul al II-lea, care în tinereţea sa a fost portar de fotbal, tinerii greco-catolici din Dieceza Lugojului participă la un inedit campionat naţional. Începând cu anul 2005, Lugojul are o echipă în Campionatul interdiecezan de fotbal, competiţie care va avea la start, în acest an, nu mai puţin de 15 echipe. echipa Lugoj 2008

Lugoj 2008

Lugojul, „medalie de bronz” la ediţia 2010. Ideea organizarii unui Campionat Inter Diecezan de Fotbal a apărut la Bucuresti în anul 1998, după ce parohiile din Capitală disputaseră câteva ediţii din Campionatul Inter Parohial. Organizarea campionatului de fotbal între diecezele (eparhiile) catolice a revenit Centrului pentru Pastoraţia Tineretului din Arhidieceza Romano-Catolică de Bucureşti. Prima participare a lugojenuilor a avut loc în luna mai a anului 2003, în staţiunea Sinaia. Pe atunci, la start s-au aliniat doar şase echipe, dar numărul acestora a crescut constant, an după an. sinaia 2009 calificari

Sinaia 2009 – calificări

În 2010, pe terenurile Hotelului „Alexandros” din Sinaia s-au înfruntat echipele diecezelor greco sau romano-catolice din Alba-Iulia, Blaj, Bucureşti (două echipe), Cluj-Napoca, Iaşi, Lugoj, Maramureş, Câmpia Turzii, Oradea (două echipe – greco şi romano catolici), Cugir (două echipe), Satu Mare şi Timişoara. Ediţia 2010 a fost una foarte bună pentru lugojeni, care s-au clasat în final pe locul III. Ei au învins în „finala mică” echipa Cugir II, cu scorul de 7-5. Din echipă au făcut parte, printre alţii, vicarul episcopal Angelo Pop, părintele Raimondo Rupp de la Lugoj, părintele Robert Trubianschi de la Păru şi părintele Ovidiu Neiconi de la Ohaba Forgaci. Echipa Lugoj 2009

Lugoj 2009

Juniorii provin din liceele teologice. Ca orice echipe profesioniste, şi selecţionatele Campionatului diecezan nu se bazează doar pe sportivii-preoţi, ci şi spre juniorii talentaţi, proveniţi din liceele şi seminariile teologice. Campionatul se desfăşoară după tot tipicul, cu formulare de înscriere şi fotbalişti legitimaţi. Fiecare echipă trimite în teren cinci jucători, patru plus portarul. Este valabil golul direct din lovitura de incepere a jocului, nu este valabil golul direct din aut, iar aut-ul se bate cu piciorul, din spatele liniei de marcaj. Desigur, nu rezultatul sportiv este ţelul final al campionatului, dar meciurile se joacă „pe bune” şi sunt foarte disputate. Lugoj_Satu Mare 4-2

Lugoj – Satu Mare 4 – 2

„Scopul acestui campionat este o mai bună cunoaştere reciprocă a tinerilor din diecezele şi eparhiile noastre şi formarea unui spirit de competitivitate şi comuniune prin intermediul sportului”, spune Monseniorul Angelo Narcis Pop, Vicarul General, care a joacă în „reprezentativa” Episcopiei de Lugoj de la ediţia 2008 a campionatului. Iată şi rezultatele tinerilor lugojeni de atunci: 4-2 (2-2) cu Dieceza Satu-Mare, 2-8 cu Dieceza de Bucureşti, 4-2 (2-1) cu Dieceza de Timişoara şi 4-4 cu Arhieparhia de Blaj. Marea favorită şi multipla campioană Bucureşti a fost întrecută în ultimele două ediţii de Câmpia Turzii, după finale dramatice decise la penalty-uri. DSC_0378 b

2013 – Ediţia a doua a Campionatului Diecezan de Fotbal, organizat de Episcopia Greco-Catolică de Lugoj s-a încheiat cu victoria echipei din Parţa, care a învins în finală echipa Cugirului cu scorul de 3-2. Pentru locul III, Ictar Budinţ a câştigat în faţa echipei din Arad. La competiţia desfăşurată la Sala Sporturilor “Lavinia Miloşovici”, cu concursul Primăriei Municipiului Lugoj, au participat 12 echipe de preoţi-fotbalişti reprezentând cinci judeţe: Timiş, Caraş-Severin, Arad, Hunedoara şi Alba.

Prevederi din regulament: cartonaşul albastru (!) şi amenzi pentru injurii. Desigur, un campionat în care fotbalul şi religia fac casă bună trebuie să fie mai aspru cu cei care faultează sau mai scapă vreo… sudalmă. Cităm din regulament: „Din respect faţă de colegi şi faţă de adversari, nu sunt admise injuriile sau gesturile nesportive atât în teren, cât şi în afara lui. După fiecare astfel de injurie se va acorda un avertisment. Aceste avertismente se vor aduna pe parcursul întregului campionat. După două injurii se va acorda un… cartonaş albastru, ceea ce presupune o eliminare de cinci minute, fără dreptul de a reintra în cazul în care echipa sa primeste gol, iar după patru injurii se va acorda direct cartonas roşu şi eliminarea jucătorului fără dreptul de a reintra în acel meci, dar poate fi inlocuit de alt coechipier dupa cinci minute. Acordarea directă a unui cartonaş roşu presupune eliminarea jucătorului fără dreptul de a reintra în acel meci, dar poate fi înlocuit de alt coechipier după cinci minute”. Şi asta nu e tot! Cartonaşul galben se penalizează cu 10 lei, iar cel roşu cu 20 de lei. Alt punct din regulament spune răspicat: nerespectarea deciziilor arbitrului duce la pierderea partidei cu 3-0. Foarte interesant, mai nou fiecare ediţie de campionat e însoţită de cursuri de formare a responsabililor de formaţii sportive ! (Cristian Ghinea)

Read Full Post »

« Newer Posts - Older Posts »