Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Hobby’ Category

Mihai Moroz şi Adi Blaj ni s-au destăinuit la un deceniu de la destrămarea cunoscutei formaţii power-hardcore

Trupa „Anarhia” a fost fondată la Lugoj în 1989, formula iniţială fiind: Otty Babics – vocal, chitară, Fane Livadariu – bass, Adi Blaj – chitară şi Robi Vizi – percuţie. Abordând iniţial stilul hard & heavy, băieţii de la “Anarhia” au trecut foarte repede la power hardcore. Încă de la primele apariţii, riff-urile rapide şi versurile percutante în limba română au ajutat din plin la construirea unui succes de public. Prin contractele semnate cu case de discuri cunoscute şi premiile obţinute la nivel naţional, „Anarhia” poate fi considerată cea mai de succes trupă rock lugojeană de după ’90.

anarchy05

Încă de la prima înregistrare (demo-ul „Satania”), trupa a devenit un fel de emblemă pentru mişcarea underground românească. Până în 1992, „Anarhia” concertat la Lugoj şi Timişoara, dar şi la Costineşti sau Constanţa. S-a impus ca nume de referinţă la mai multe festivaluri underground, precum Metal Fan-Bucureşti (unde a obtinut premiul special al juriului), Sam Rock-Satu Mare (locul III). Ulterior, componenţa trupei a devenit Mihai Moroz (Moritz) – vocal, Adrian Blaj – chitarã, Adrian Neagoe (OQ) – clape, Fane Livadariu – bass şi Marius Bosneac („Simi” Jebelean, pentru o perioadă) – tobe. De atunci, au participat la festivalurile underground: Student Fest- Timişoara, AltRock Fest- Secu, Young Rock for Youngs- Piatra Neamţ (locul II), Posada Rock- Câmpulung Muscel (locul 1, ceea ce a însemnat un contract pentru două albume cu Pro Music din Cluj), Top T- Buzău (recital), SamRock- Satu Mare (în recital), plus concerte la Cluj-Napoca, Deva, Miercurea Ciuc, Sânnicolau Mare, Bucureşti, Constanţa, Caransebeş, Timişoara şi Lugoj.

Invitaţi la Florin Călinescu şi Petre Magdin

Videoclipul cu piesa „E timpul să mori” a fost difuzat în 1992 pe TVR1, în cadrul emisiunii IMN – „Întâlnirea de la miezul nopţii” realizată de Petre Magdin. O altă apariţie pe un post central de televiziune a avut loc în 1999, în cadrul emisiunii „Chestiunea zilei“ a lui Florin Călinescu, pe ProTv.

anarchy23

„Anarhia” este singura trupă rock lugojeană de după 1990 care a semnat două contracte cu case de discuri importante. Lansat în 1998, primul LP „Nici o vină”, produs la casa de discuri Pro Music şi considerat un album emblematic pentru power hardcore-ul românesc, conţinea piese precum „Nu vreau”, „O ştii”, hitul „Săracă inima me”, „Ploi şi noroi”, „Tot ce-mi spui”, „Progres”, „Instrumentală”, „Nici o vină”, „Somn uşor”, „Doar eu am rămas” şi „Anarhie” (live Muscel ‘97). În anul 2000, trupa semnează un nou contract cu o casă de discuri de nivel naţional – Zone Records, pentru albumul „Criza de nervi”. Unicat pe piaţa românească, „Criza de nervi”, (titlu dat de Otty Babics) conţinea hitul cu acelaşi nume şi reunea piese remarcabile ca inovaţie, sound, concepţie şi melodicitate. Din păcate, contractul cu zone a căzut din motive independente… de ambele părţi.

anarchy25
În 2001, trupa „Anarhia” s-a desfiinţat. Povesteşte Adi Blaj: „După zece ani cu trupa, ajunsesem să-mi cumpăr corzi de chitară cu bani de la tata, că pe atunci nu lucram nici unde… Am renunţat la Anarhia, încercând să schimb în primă fază stilul. După un deceniu de rock am zis: fraţilor, s-a schimbat piaţa, s-a schimbat stilul care se cere, hai să-l facem şi pe al nostru nu neapărat comercial, dar spre comercial, ca să facem şi un ban cu chestia asta. Aşa ne putem trăi visul mai departe, dar şi să trăim, ca oameni. Nu s-a înţeles asta şi n-am mai insistat”.

Concert de pomină la „Polul frigului” şi „serenada” sub ferestrele şefului

La zece ani de la destrămarea celei mai bune trupe rock de după ‘90 a Lugojului, foştii membri „Anarhia” îşi amintesc experienţele inedite trăite la festivaluri sau concerte.

anarchy08

„Eram într-o iarnă la Miercurea Ciuc, oraş supranumit Polul frigului. Ţin minte că ne-am dus la concert cu o dubă de pâine, care avea uşile legate cu sârmă. Noi şedeam în partea din spate a dubei şi, de frig, trăsesem peste noi nişte saci de nailon. Dacă ne-ar fi văzut cineva, ar fi zis că suntem nişte imigranţi ilegali îngesuiţi într-un cargo. Însă înainte de concert am avut grijă să ne încălzim cu un vin fiert, aşa că ne-am revenit repede”, spune vocalistul Mihai Moroz.

Completându-l pe „Miţă”, chitaristul Adi Blaj îşi aminteşte finalul de pomină al concertului de la Miercurea Ciuc: „Cei din Miercurea au fost foarte încântaţi să ne vadă la ei acasă, pentru că deja ne ştiau de prin ţară şi ascultaseră albumul „Criza de nervi”, care circula pe casete audio. După ce am cântat ultima piesă şi ne pregăteam să deconectăm mufele şi cablurile, publicul a început să strige foarte vehement – vissza! vissza! Aşa hotărâţi erau, că la momentul respectiv ne-am împachetat rapid sculele şi am fugit în culise. Acolo ne-a întâmpinat producătorul concertului, care ne-a zis: ce faceţi măi, aţi înnebunit, oamenii vă cheamă înapoi. Era deci un bis, în timp ce noi credeam că or să ne ia la bătaie. Până la urmă, ne-am întors pe scenă, am mai cântat două-trei piese, ne-am întins şi la o bere, până a venit duba de pâine să ne ia înapoi”!

O altă fază haioasă o poveteşte Mihai Moroz: „La Lugoj, sala noastră de repetiţii era la sediul PNL, vizavi de Siniteanu. În perioadele bune, repetam acolo aproape zilnic, şi câte patru ore pe zi. Dar ce ziceau vecinii? Bună întrebare! În spatele curţii noastre locuia un elveţian, dl. Schmidt, care mi-a fost director la firma unde lucram pe atunci, ca desenator. Deci domnul Schmidt era şeful meu direct şi eu îi cântam seara la geam, şi încă rock power-hardcore! Bănuiesc că îi era destul de greu, în acele ore, să iasă la un grătar. Mă întâlneam cu el a doua zi la servicu, dar era un tip de treabă. Mai zicea şi el aşa, uneori: măi, aseară aţi cântat cam tare”…

Astăzi (n.r. – la ora realizării articolului), trupa „Anarhia” a împlinit un deceniu ca… amintire. Drumurile membrilor ei s-au despărţit: unii, ca Otty şi Fane au plecat în Germania, apoi în Belgia, Mihai Moroz a devenit artist plastic, iar Adi Blaj, după ce a fost redactor muzical la Radio „Analog” Lugoj şi redactor coordonator la „Nova FM” Lugoj, a devenit realizator de programe la Radio „Prahova” Ploieşti.

„În 2007 am ajuns la Radio Prahova, de acolo în 2008 am fost ofertaţi de Radio 21 Bucureşti, unde am realizat matinalul de linie Fabrica Dementă până în septembrie 2010. Timp de un an, am fost într-o competiţie strânsă cu Buzdugan şi Morar de la Radio Zu şi Cronica Cârcotaşilor de la Kiss FM. În 2010 am fost ofertaţi de Realitatea TV şi Radio Prahova, unde producem şi realizăm matinalul Dimineaţa cu BB – Blaj şi Bubanu”, spunea Adi Blaj cu câţiva ani în urmă.

Un singur regret mai are, după zece ani, Adi Blaj: păcat că „Anarhia” nu s-a lansat în epoca internetului, aşa cum este el astăzi. Asta ar fi ajutat enorm la promovarea trupei!

Cristian Ghinea

Reclame

Read Full Post »

Lugojeanul a reuşit ca, în paralel cu cariera de succes la Daimler Benz, să aibă prodigioasă activitate muzicală

Freddy Stauber a reuşit o performanţă cu care puţini muzicieni se pot lăuda: echilibrul perfect între familie, cariera la firma care produce celebrele limuzine Mercedes Benz şi activitatea muzicală. Ajuns în Germania în 1987, a ţinut mereu legătura cu Lugojul natal, unde a fost considerat o adevărată vedetă.

Freddy Stauber

Alfred Stauber a venit pe lume la Lugoj, la 27 aprilie 1958, într-un oraş care semăna şi nu prea cu cel de azi, singura lui constantă fiind blazonul cultural. Cum Lugojul a dat ţării şi lumii compozitori, dirijori, cântăreţi de operă, coruri de renume, putem spune că zodia în care s-a născut Freddy a fost una norocoasă: Zodia Muzicii.

Primul premiu şi prima trupă: Omicron-L

Între anii 1965 şi 1973, îl găsim ca elev la Şcoala generală nr. 6, instituţie şcolară de elită, care avea şi secţie germană. Educaţia muzicală şi-a început-o de timpuriu. La vârsta de şapte ani ia lecţii de acordeon acordeon cu doamna Helga Dassinger, iar la 10 ani devine solist vocal în orchestra de acordeoane a lui Nikolaus Hubov. La Şcoala Populară de Artă – Lugoj, între 1971 şi 1974, studiază chitara cu Helmuth Klimek şi acordeonul cu Rudolf Paladi. Freddy îşi urmează vocaţia şi la liceu. Îşi aminteşte de spectacolele de muzică şi teatru cu profesorul Martin Mettler, de turneele prin ţară şi evocă, zîmbitor, anul 1974, când a devenit laureat cu premiul 1 la Festivalul “Cântarea României”, la secţiunea muzică folk, etapa judeţeană, cu piesa. Premiul prefigurează înfiintarea, în 1975, a grupului “Omicron L” cu spectacole la Casa de Cultură a Sindicatelor şi serate de dans la Clubul Tineretului, fiind prima trupă care a cântat acolo după inaugurarea clubului, în componenţa Sandu Bosneac, Rudi Poledna, Nandy Wick şi Freddy.

Copy of coperta FREDDY STAUBER

Într-o vară, am stat de vorbă sub umbrarul de pe strada Bocşei. Şi a ieşit o carte pe cinste !

“În lunile de pregătire la Şcoala de Artă, Freddy a dobândit cunoştinţe muzicale foarte serioase, pentru că era un elev harnic şi studios, dar mai ales pentru că avea un adevărat talent. Şi-a însuşit cunoştinţe temeinice de dicteu şi solfegiu”, spunea profesorul Remus Taşcău, dirijor de peste patru decenii (din 1968) al prestigiosului cor “Ion Vidu”.

“Logic” sau Lugojul în prim planul naţional

Ca student la Facultatea de Mecanică a Politehnicii din Timişoara, Freddy este cooptat într-o trupă ce poate fi considerată una profesionistă: „Stelele”. Iată şi stelele de la „Stelele” Puiu Crăciunescu – şeful trupei, claviaturi, voce, ; Roland Crăciunescu- baterie, vocal; Gerl Gerhard – bass, vocal; Tiberiu Repliuc – vocal, percuţie; Mihai Niţu – saxofon, strings, vocal, Dezideriu Faji – flaut şi claviaturi. Cei cinci ani petrecuţi cu “Stelele” au fost anii consacrării: în 1981 a apărut discul LP „Sonne im Herzen” („Soare în inimă”), înregistrat live la Casa Tineretului din Timişoara şi au avut loc o serie de spectacole televizate: la Facultatea de Fizică atomică de la Măgurele / Bucureşti sau la Club A , împreună cu renumitul grup Song şi Ioan Luchian Mihalea.

Trupa Logic

Trupa „Logic” 

Relaţia dintre Freddy Stauber şi Cezar Costescu, prieteni din liceu, muzicieni talentaţi şi cu personalitate, avea să fie decisivă pentru naşterea “Logic”-ului. Trupa s-a înfiinţat, aproape firesc, am spune, la Lugoj, în vara anului 1983. Şi totuşi, de ce „Logic”? „Când am început la Dinamo, erau doi directori – Grigore şi Floruţ – şi noi ne gândiserăm la un nume foarte abstract, aiurea, Kix sau Fix, ceva de genul ăsta. Îmi amintesc că făcusem şi un afiş mare, unde era anunţată formaţia Kix… Numele era şocant pentru acea vreme, iar directorii au venit şi au zis: <Doamne, nu se poate, cum aşa, Kix, ne batem joc de oameni, trebuie să fie ceva… logic!> Atunci am zis: <dacă trebuie să fie logic, atunci aşa să fie: Logic!> Am râs şi am rămas cu numele ăsta, care chiar a început să ne placă: Logic!” – spune amuzat Freddy Stauber, solistul formaţiei.

Printre cei mai buni rockeri din ţară

“Logicul” îi avea în componenţă pe Cezar Costescu – chitară,vocal; Viorel Târziu- bass, vocal (înlocuit ulterior cu Nandy Wick, de la Şah Mat); Fery Jaszfalvi – baterie şi Freddy Stauber -chitară, vocal. Încă de la prima particpare la festivalurile naţionale de muzică rock, s-au dovedit o trupă redutabilă.

Freddy Stauber-TVR 29-08

La prima apariţie, în 1984, lasă o puternică impresie şi obţin Premiul 3 la Festivalul de muzică rock de la Râmnicu Vâlcea. În 1985, iau Premiul de popularitate la aceeaşi manifestare naţională, iar anul 1986 le aduce consacrarea, cu Premiul 1 la festivalul de muzică rock de la Bacău. “Logicul” este deja un brand : în 1986 îşi adjudecă Marele Premiu şi Premiul pentru cel mai bun chitarist al festivalului, decernat lui Cezar Costescu la acelaşi Festival de muzică rock de la Râmnicu Vâlcea. În paralel, Freddy & Co. se implică într-un proiect unic în ţară: organizarea aproape lunară a galei “Zilele muzicii tinere” la Lugoj, cu invitarea unor formaţii de calibru: “Pro Musica” din Timişoara, “Timpuri noi” din Bucureşti, “Progresiv TM”…

Artist în Germania şi responsabil cu sonorizarea limuzinelor Mercedes

După plecarea în Germania, cântă timp de două luni pe un vas ce făcea ruta Stockholm-Helsinki, apoi este cooptat de Walther Leykauf printr-un prim contract de artist. Acesta, un producător cunoscut de muzică uşoară cu iz folcloristic, i-a impus amprenta stilului său. În 1996, Freddy Stauber devine, pe scenă, Julian Sanders. Sub noul nume de artist înregistrează maxi-CD-ul „Du bist mir nicht nah genug“ cu producătorul şi textierul lui Nicole – Robert Jung, iar martie 1997, alt maxi-CD „Mein Mädchen Maria“, tot cu Robert Jung. În 1998, la Lugoj, consemnăm apariţia casetei „Gânduri“, în colaborare cu radio-televiziunea „Europa Nova” cu piese precum „Culoarea gândului”, “Băieţii de pe strada Bocşei”, “Norul meu” etc. 1999 îi aduce lui Freddy contractul cu Casa de discuri DA- Music şi piese cu Robert Jung ca „Manche Träume sterben nie…“, „Schenk mir noch eine Sommernacht“, „Heiß wie die Sonne in Spanien“, etc. În paralel, continuă înregistrările în studioul său Joy Music din Ehningen şi scoate peste 20 de CD-uri, ultimele alături de fiicele Tephanie, Rebecca şi Vanessa, care-i moştenesc talentul muzical.

Freddy Stauber album Jazz latin

Din anul 2002, Freddy Stauber este responsabil al sistemelor audio de la Mercedes, ocupându-se de managementul calităţii la sistemele audio surround din habitaclul cunoscutelor limuzine germane. Dealtfel, în ediţia din decembrie 2003, revista „Sternstunde” a firmei Mercedez-Benz, i se consacră un interviu pe două pagini, cu titlul „Roy aus dem Gau” – traducerea adaptată fiind „Roy Black din Banat”.

Freddy Stauber albumul Etno

„Freddy este un muzician pur-sânge, cu mult feeling, care caută mereu perfecţiunea în detaliu, cu multă disciplină, aflat întotdeauna în căutarea sunetului, tonului perfect. Îl cunosc ca pe un om blând, cu inimă largă, care are ochi şi urechi pentru tot ce este nou, pentru a se desăvârşi. Un om care preferă discreţia expunerii…, uneori poate prea reţinut. Are o nelinişte creatoare, care îl îndeamnă să se întrebe dacă ce a făcut poate deveni mai aproape de perfecţiune” – aşa ăl caracterizează Roland Hoffmann, producător muzical al firmei „Largo” şi manager de marketing la „Media Sound Art”.

Premiul “Inovaţia anului” oferit de concernul german Daimler AG

Freddy Stauber 1Freddy Stauber a fost premiat în 2013 pentru “Inovaţia anului” în cadrul Concernului Daimler A.G., unul din liderii mondiali în domeniul auto. Prestigiosul premiu i-a fost acordat inginerului lugojean pentru un sistem inovator de sunet, numit High-End 3D-Surround Soundsystem. Sistemul este compus din 24 de difuzoare şi este realizat cu tehnologia Frontbass. Difuzoarele speciale, integrate foarte discret în habitaclu, distribuie sunetul perfect egal la 360 de grade. De fapt inovaţia pe plan mondial se regăseşte tocmai la acest capitol 3D. Sistemul dispune de filtre de sunet digitale şi control al rezonanţei, boxele fiind dispuse câte două în fiecare portieră, în spate şi în plafonul de deasupra scaunelor din faţă. Sistemul va echipa modelele Mercedes Benz din clasa S, dar va fi extins şi alte clase (C şi D) aflate în producţie. Acestei performanţe, revista “Sternstunde” a prestigiosului concern german i-a consacrat patru pagini, cu toate detaliile tehnice.

album Freddy Stauber

Premiul “inovaţia anului” a fost acordat de conducerea Concernului Daimler A.G. colectivului de cinci specialişti responsabil cu sisteme de sunet şi amplificare, din care face şi inginerul Alfred (Freddy) Stauber. „“Sunt foarte mândru de acest proiect început în urmă cu cinci ani şi de faptul că a fost încununat de succes. Premiul Inovaţia Anului a recompensat sistemul audio High-End 3D Surround, la care am lucrat alături de colegii mei. Trebuie să îi numesc, pentru că am conlucrat foarte bine, într-o echipă sudată. Este vorba despre Antonio Acuna, responsabil pentru sistemele de navigaţie şi sunet în cadrul Daimler AG, dr. Oliver Rooks – coordonatorul grupului de cercetare în domeniul sistemelor de sunet şi de inginerii Cesar Ribeiro şi Leif Kreibick, care au dezvoltat sistemul de boxe, filtrarea şi amplificarea sunetului”, ne-a declarat Freddy Stauber în legătură cu această importantă recunoaştere profesională din cariera sa. Sistemul de sunet a echipat noile Mercedesuri din clasa S lansate pe piaţă în luna septembrie 2013.

Chitare semnate de Carlos Santana, Gilmour sau Peter Frampton, în colecţia personală

Freddy ne-a vorbit despre o pasiune mai puţin cunoscută a sa, legată tot de muzică şi anume colecţia de chitare de mare valoare, unele dintre ele inscripţionate cu semnături originale ale unor mari muzicieni precum Carlos Santana, David Gilmour sau Peter Frampton.

403838_141089822671200_459067570_n

Prima chiatră aşzetă în „Hobby raum”, un templu privat al muzicii

„În momentul de faţă, am peste 20 de chitare. Toate sunt de valoare, chiar dacă unele au ”doar” valoare sentimentală. De exemplu, păstrez şi acum chitara Romanţa de producţie autohtonă – fabricată la Reghin. Este prima chitară cu care am cântat la lugoj. Am cumpărat-o de la magazinul Muzica de pe malul Timişului, era la parterul Palatului Bejan. Este o chiară-nostalgie, prima pe care am aşezat-o într-o încăpere specială, la mine acasă, şi pe care o numesc hobby-raum. E un fel de templu al meu, unde cânt, repet, compun, am şi o canapea pe care mai aţipesc acolo”, spune muzicianul.

Fenderul cu care a cântat la „Stelele”, la loc de cinste

Tot din perioada românească, Freddy păstrează primul său Fender, o chiară valoroasă nu numai prin vechime, ci şi pentru faptul că face parte dintr-o serie limitaă, produsă în japonia, în perioada în care firma americană pornea să cucerească piaţa orientală. „Altă chitară de care mă leagă multe amintiri frumoase este un Gibson SG Standard, cu care am cântat la Timişoara alături de trupa Stelele. Este o piesă veche, vintage, cum se spune, din anul 1983 şi reprezintă exact copia 1:1 a instrumentului lui Angus Young de la AC/DC. E mai mult o piesă de colecţie, cânt foarte rar pe ea”, arată Freddy.

1801280_555349391245239_4060513134780952886_o

Chiară primită în dar de la Peter Frampton

Cea mai valoroasă chitară din colecţie este cea primită în dar de la marele chitarist Peter Frampton, autorul celui mai bine vândut album live din istoria SUA: „Este o chiară Gibson, care face parte dintr-un lot restrâns, de numai 1.000 de exemplare produse şi am primit-o în dar la un concert al său, când a oferit publicului trei dintre chitarele sale”, precizează artistul lugojean, care adaugă pe lista achiziţiilor „un PRS – Paul Reed Smith, cu semnătura lui Carlos Santana, pe care am comandat-o din seria cu semnătura originală a acestuia. Alta,  după care am aşteptat foarte mult, este un Tom Anderson – fost maestru la Fender – care acum lucrează pe cont proriu, undeva în California, şi face cam 200 de chitare pe an. Eu îi spun chiară clinică, pentru că are un sunet precis, „chirurgical”, poate prea curat, după gustul meu. În fine, mai am un Fender cu semnătura lui David Gilmour de la Pink Floyd. Este tot o chiatră veche, la care am făcut câteva modificări, pentru că n-am putut să mă obişnuiesc cu tastele foarte subţiri, de tip spaghetti. Aş fi vrut să cânt cu ea la English Pub acum în august, dar nu am adus-o pentru că nu m-am obişnuit destul cu ea”.

După 40 de ani de muzică, preferă tot vechile Fender

Colecţia lui Freddy mai cuprinde o ES Gibson – chiară semiacustică cu semnătura lui Joe Pass, un bass cu celebra marcă Ibanez, o Art&Luthery canadiană, din lemn de cireş sălbatic şi una din cele mai valoroase chitare acustice ale momentului, un Taylor realizat din lemn special din America de Sud. Chiar dacă are în colecţie chitare de clasă, precum Gibson sau Ibanez, preferatele lui Freddy rămân şi acum, după patru decenii de muzică, vechile Fender, care se pliază cel mai bine pe personalitatea sa artistică.

Cristian Ghinea

Read Full Post »

Trupa Jazz Hazamir Lugoj 1932

Imaginea de faţă evocă Festivalul de Grădină din 4 septembrie 1932, care s-a desfăşurat în curtea Sinagogii din Lugoj. „The Hazamir Jazz” era o formaţie lugojeană care cânta Dixieland. Hazamir înseamnă, în traducere, „Privighetoarea”. Din trupă făceau parte: Grosz Andor – vioară (conducătorul bandului), Sohn Albert – vioară, Salinszky (Schwartz) Marika – pian, Mizrahi Iosif – saxofon tenor, Weiss Emanuel („Mano”) – saxofon alt, Leibovits Hugo – trompetă, Schwartz E. – banjo, J. Imre – baterie. Interesant, numele trupei era trecut pe tobă, după moda americană, iar trompetele aveau şi surdină, un accesoriu modern al vremii. În cadrul aceluiaşi festival, a mai cântat şi Ansamblul de Jazz al Regimentului 17 de Infanterie din Lugoj. Fotografia este din colectia doamnei dr. Eva Reisz, născută Mizrahi, care mi-a împărtăşit aceste amintiri. (Cristian Ghinea)

Read Full Post »

Familia Szeyller, originară din Lugoj, s-a adunat din mai multe puncte cardinale pentru a se răspândi apoi în diverse locuri ale lumii. Bunicii şi străbunicii sunt din Lugoj şi din Vârşeţ (oraş situat pe actualul teritoriu al Serbiei), apoi destinele le-au mânat paşii spre Germania, Elveţia şi Statele Unite ale Americii. Singurele amintiri comune ale membrilor familiei sunt casa de pe fosta stradă Andrei (13 Decembrie), situată la colţ cu Cloşca şi pasiunea comună – muzica.

fratii-szeyllers

Rodica Ingeborg Maier, stabilită acum la Munchen şi fostă solistă a Corului Vidu din Lugoj, spune că bunica ei, Barbara Szeyller, născută la Vârşeţ, organiza adevărate serate muzicale unde cânta arii din opere acompaniată la pian de membrii familiei. Pasiunea s-a transmis mamei sale Iuliana, care, deportată în Rusia, la Donbas, alături de alţi etnici germani din Lugoj, a supravieţuit timp de cinci ani (1945-1949) şi graţie cântecelor pe care le cânta în duet cu o altă deţinută, Irina Fichtler.

Dar cea mai interesantă dovadă a talentului muzical al familiei vine de peste ocean şi este reprodusă într-o fotografie veche de aproape 90 de ani.

“Fotografia este făcută la mijlocul anilor 20 în oraşul american Akron din statul Ohio, acolo unde s-a stabilit ramura „americană” a familiei noastre şi reprezintă trupa „Szeyller’s Band and Orchestra”, fondată de bunicul meu, Szeyller Jozsef. În imagine, este domnul de deasupra de tobă. Ţine în mâini o trompetă, dar pot să vă spun că era un poli-instrumentist, cânta bine la mai multe instrumente. El a fost de altfel şi întemeietorul formaţiei, un om care era şi manager al trupei, deci se ocupa de organizarea şi programarea concertelor. Fratele lui cel mare este domnul cel corpolent care apare în marginea din stânga a imaginii. Am înţeles că el, ca trompetist, era un instrumentist chiar mai bun decât bunicul meu. Numele lui era evident, tot Szeyller, iar prenumele nu-l mai ştiu excat, ştiu doar că i se spunea Moţi. Trupa Szeyller, care cânta la început doar muzică de jazz, a continuat să existe decenii de-a rândul. Evident, componenţa s-a tot schimbat faţă de formaţia originală, întemeiată de bunicul, dar mereu a fost cineva din familie care să cânte acolo. Trupa există şi în prezent şi din ea fac parte alţi doi Szeyller: Christian şi Jozsef (Ioji)”, spune Rodica Ingeborg Maier.

Interesant este că Jozsef Szeyller a practicat şi în America aceeaşi meserie pe care o învăţase acasă: cea de pieptănar. La Lugoj, avea o maşină de fabricat piepteni. „Am păstrat de la el doi piepteni care îmi aduc noroc. Port mereu unul la mine, ca pe un talisman. Îmi aduc noroc şi îmi amintesc totodată de familia mea din America”, spune Rodica Maier vorbind despre verii ei din Akron şi Houston.
Cristian Ghinea

Read Full Post »

Springtime Band Lugoj – 2016: Cristian Veţan – chitară solo, György Csilla – vocal, Daniela Marcu – claviaturi, Nelu Căpraru – chitară bass şi vocal, Vali Ivănescu – chitară, voce şi Petre Prisăcaru – tobe.

Springtime Band 2016

Read Full Post »

În climatul de timidă deschidere de la mijlocul anilor ’70, o serie de formaţii de pop şi rock s-au afirmat în România. Dintre acestea, unele mai continuă şi azi cariera muzicală, cele mai cunoscute nume fiind “Iris”, “Holograf”, “Compact” sau chiar “Phoenix”, care renaşte mereu din propria cenuşă. Printre trupele de valoare din vestul ţării se număra şi “Betta”, prima trupă de succes la nivel naţional din Lugoj, urmată peste ani de “Logic”.

Păstrând proporţiile, “Betta” a fost pentru Lugoj ceea ce a însemnat “Phoenix” pentru Timişoara. Unele înregistrări „Betta”, păstrate aproape miraculos după mai bine de 30 de ani, se află în arhivele Radio 3 al regretatului Florian Pittiş, dar şi pe Youtube, ilustrate cu imagini din concerte.

trupa Betta prel

Printre hiturile lor s-au numărat „Tinereţe” (1976, muzica Vio Friedmann & Betta, text Vio Friedmann), „Trei haiduci” (1976, muzica Alexandru Perin, text Dănuţ Diaconescu) – „colo-n vale la izvoare…” – o piesă excelentă şi la standardele muzicale de azi, „Strigoii” (1978, muzica şi textul Egry Iosif), „Graiul pâinii”, „Fata cu ochi de gheaţă” etc..

„Lae Chiorul”, un hit autohton

Însă cel mai mare succes al trupei „Betta” a fost înregistrat cu „Laie Chiorul” (1974), pe muzica aceluiaşi Vio Friedmann, textul fiind semnat de Alioşa Borcsok după versurile lui Octavian Goga. La acea oră, componenţa trupei „Betta” era: Alioşa Borcsok (poreclit „Ţiganu cu ochi galbeni”) – tobe, Adrian Ilie (Zamă) – bass, Alexandru Boian Perin (Boita) – chitară solo, Lucian Ciuchitu (Ciuchi) – clape şi flaut, Viorel Fridemann (Sputzi) – solist vocal şi moog. Succesul trupei „Betta” a impus imprimarea melodiei „Lae Chiorul” în studiuorile unicei case de discuri din România – „Electrecord”. Pe al treilea album „Formaţii de muzică pop” din 1978, „Betta” apărea alături de „Iris”, „Holograf”, dar şi de alte trupe valoroase, acum destrămate, precum „Cristal” din Galaţi sau „Cromatic” din Bucureşti.

Imprimarea „Electrecord”, ca şi filmările din studioul 4 al TVR Bucureşti, sunt cu atât mai notabile, cu cât spaţiul acordat muzicii pop-rock era limitat, iar concurenţă se găsea din belşug. E de ajuns să dăm doar câteva exemple: „Phoenix” Timişioara (cu Mircea Baniciu, Nicolae Covaci, Iosif Kappl, Gunther Reininger, Costin Petrescu, Valeriu Sepi), „Mondial” Bucureşti (cu Filip şi Iuliu Merca), Progresiv TM (cu Harry Coradini, Ladislau Herdina, Zoltan Kovacs, Helmut Moszbrucker, Mihai Farcas, Gh. Torz), „Roşu şi Negru” (cu Sorin şi Liviu Tudan, Nancy Brandes, Ovidiu Lipan, în cea mai bună componenţă), „Roata” lui Mihai Chifiriuc etc. La acestea se adăugau „Sfinx”, „Savoy”, „Semnal M” sau „Kripton”.

Un peştişor de acvariu – „naşul” trupei

Înfiinţată în 1967, trupa de rock „Betta” îi avea în componenţa iniţială pe Dorel Negruţ – chitară bass, Tibi Roşu – chitară solo, Alioşa Borcsok – baterie, iar ca solişti, pe Luşu Penescu, Ştefan Răducu şi regretatul Marius Danciu. Membrii formaţiei se reuneau iniţial la Clubul Tineretului (director Ion Şchiopulescu), apoi repetiţiile s-au mutat la teatru. Numele aparent neobişnuit al trupei vine de la Betta Splendens, peştişorul de acvariu favorit al vocalistului Luşu Penescu.

În timp, trupa şi-a schimbat destul de des componenţa. Basistul Adi Ilie îşi aminteşte: „Eu am venit la Betta în 1972 de la o trupă de bar care se numea Sonor şi unde cânta şi Luşu Penescu. La Betta, pot spune că am prins perioada cea mai bună. Am făcut turnee cu Mircea Vintilă, Valeriu Sterian, Mircea Baniciu şi alte nume mari din pop, rock şi folk. Eram o prezenţă obişnuită la festivalul de la Rm. Vâlcea, dar şi la Galele Săptămâna de la Bucureşti, care reuneau cele mai bune formaţii rock din ţară”.

Apariţii frecvente la TVR şi Radio România

„Betta” a avut cel puţin zece apariţii la televiziunea Română, graţie realizatorului Petre Magdin şi apariţii frecvente la Radioul naţional. Turneele, organizate de neobositul Ioan Cojocaru erau câte patru-cinci pe ani şi unele depăşeau o lună. Adeseori, „Betta” cânta în deschiderea concertelor Phoenix, pentru că era considerată o trupă mai „comercială” şi entuziasma publicul.
Deşi au cîntat în anii ’70, „Betta” ar putea da lecţii de profesionalism formaţiilor de azi. Nu numai că suna foarte bine pentru acea vreme (sculele fiind împriumtate de la „Sfinx”), dar şi costumaţia era pe măsură. „Îmi amintesc de un festival la Galaţi, unde lumea nu prea auzise de noi. La ieşirea pe scenă, le-am luat suflarea tuturor, apărând îmbrăcaţi cu nişte redingote medievale, potrivite cu repertoriul nostru. Am luat atunci locul I, cu mult înaintea trupei Roşu şi Negru”, spuneîşi aminteşte Adrian Iilie. Cînd nu făceau turnee, „Betta” avea angajamente în baruzri selecte din Poiana Braşov, Venus (la „Razelm”) sau „Hanul Piraţilor”, unde programul, regizat de Sergiu Nicolaescu, avea nu mai puţin de 47 de numere. Alături de „Betta” au cântat Gil Dobrică, Mihaela Mihai, Păuniţa Ionescu etc. „În 1977, noi am lansat-o pe Elena Cîrstea. Făceam repetiţii la Venus şi ea a venit pur şi simplu în mijlocul repetiţiei şi a spus că vrea să încerce o melodie alături noi. A cântat un cover ABBA care ne-a încremenit pe toţi. Apoi, Adrian Păunescu a remarcat-o într-un spectacol la „Paradis” şi drumul spre capitală i-a fost deschis: pe merit, căci avea mult talent!” – îţi aminteşte Adrian Ilie.

Un come back spectaculos?

Din păcate, odată cu Revelionul 1979 de pe Semenic, trupa Betta s-a desfiinţat. Regimul lui Ceauşescu devenea din ce în ce mai paranoic, iar muzica rock era privită chiorâş. „Alioşa fugise în Germania, unde a fost urmat mai târziu de Perin Boian. Rămăsesem doar eu cu Tibi Roşu, iar turneele erau tot mai greu de organizat, ni se puneau piedici pe faţă”, povesteşte cu amărăciune Adi Ilie. Doar Viorel (Vio) Friedmann, component de bază al trupei „Betta”, şi-a continuat activitatea muzicală de succes şi după stabilirea sa în Germania. A ales un domeniu de nişă, dar care l-a propulsat în fruntea topurilor mondiale: muzica pentru sălile de dans. Cu toate astea, basistul trupei este încrezător. El plănuieşte un come back al veteranilor rockeri, alături de Ocsi Egry, Perin Boian şi Alioşa Borcsok (ambii stabiliţi la Freiburg) şi, eventual, Vio Friedmann din Frankfurt. Asta s-ar putea întâmpla de Ruga Lugojeană, ceea ce ar fi într-adevăr un eveniment pentru cei care nu i-au uitat şi pentru cei care doresc să afle cine a fost legendara „Betta”!

Cristian Ghinea

Read Full Post »

Formaţia s-a născut la Lugoj, din iniţiativa fraţilor Friedl şi Roland Crăciunescu

Alături de „Logic” şi de „Betta”, formaţia „Stelele” a fost o importantă trupă de rock a anilor ‘60-’80. Înfiinţată în 1965, „Stelele” şi-a început existenţa la Lugoj, continuând apoi în Timişoara. Cele două perioade au fost delimitate nu numai geografic, ci şi ca percepţie, de la o trupă de amatori talentaţi la una cu statut cvasi-profesionist.

1

 

Nucleul de bază la înfiinţare a fost format din Friedl Puiu Crăciunescu, lieder, clape, Roland Crăciunescu – tobe şi fostul solist de la „Mondial”, Tiberiu Repliuc, alături de chitaristul Claudiu Sorinka şi bassistul Tiberiu Puţinelu. De-a lungul timpului, în diverse formule, la „Stelele” au cântat chitariştii (inclusiv bass) Richard Ross, Josef Egry (ex „Clasic 20”), Franz Megerle, Mircea Moise, Nicu Lung (bassist, absolvent al Şcolii de Aviaţie, cu destin tragic), Gerl Gerhard (fost în trupa lui Cornel Fugaru), George Katalinici (ex „Clasic 20”), Liviu Popescu, Freddy Stauber, Mircea Bunea, Michael Stenzel, Dezideriu Faji – flaut şi vocaliştii Ancuţa Varcalin, Luşu Penescu, Marius Danciu, Mara Kayser şi Ion Botoc (ex „Clasic 20”) etc. O figură interesantă a fost ceasornicarul Titu Heleşteanu – „Piticu”, mascota trupei, care cânta la tamburină.

6

Perioada lugojeană – entuziasmul începuturilor

Despre perioada lugojeană a trupei „Stelele” ne-a vorbit fostul chitarist solo, Claudiu Sorinka, care a cântat acolo până în 1969, când a plecat la Timişoara, la facultate: „Nucleul formaţiei a fost constituit de fraţii Crăciunescu – Friedl şi Roland, pe vremea când erau liceeni. Fratele cel mare, Friedl (Ioan Frederic – Puiu) cânta la trompetă şi la orgă, iar Roland, la tobe. Ei mai cântaseră şi înainte în diferite combinaţii şi le-a venit ideea să-şi adune nişte oameni: Tibi Puţinelu la chitară, Franz Megerle la chitară bass şi Luşu Penescu – vocalist. Eu m-am alăturat mai târziu trupei, eram în clasa a X-a de liceu. Mai apoi a venit Freddy Stauber, dar asta a fost în perioada lor timişoreană”.

page

Formaţia repeta la vechea Casă de Cultură a Sindicatelor, situată pe strada Bucegi. În aceşti ani de început, apariţiile erau la „reuniunile” organizate pe la licee şi la concertele şi concursurile organizate de către Casa de Cultură a Sindicatelor sau Teatrul municipal. Treptat, trupa începea să fie cunoscută şi în afara Lugojului – la Făget, Margina, Buziaş, Nădrag. Repertoriul acelor ani consta în principal din muzică populară sau romanţe („Pe lângă plopii fără soţ”) adaptate de membrii formaţiei şi muzică instrumentală românească („Sincron” etc.) şi intenaţională.

9

„La acest capitol pot spune că ne descurcam binişor, având în vedere că, la festivaluri, eram şi trupă de acompaniament pentru diverşi solişti aflaţi în concurs” adaugă Sorinka. El îşi mai aminteşte că problema nr.1 a trupei din anii de început a fost dotarea şi în special staţiile de amplificare, care iniţial erau făcute chiar de membrii trupei. „La casa de cultură exista o singură staţie Selmer însă, ulterior, Roland a adus din Germania o staţie Dynacord excelentă, iar eu mi-am procurat din Cehoslovacia o chitară Jolana, care suna foarte bine” spune Sorinka.

2

„Eu aveam o chitară românească Turist, era singura chitară electrică făcută la noi, pe care am modificat-o reducându-i numărul de coarde la patru, ca pentru bass. Mai apoi, cu banii adunaţi din mărcile schimbate la mare, ne-am procurat o orgă Hohner şi tobe originale Ludwig, fabricate în RDG”, precizează Tiberiu Puţinelu, care a cântat în trupă până în 1969, an în care a avut loc primul concert la Casa Armatei din Timişoara. Ulterior, turneele au inclus oraşe ca Deva, Petroşani, Hunedoara, Arad, Reşiţa, Bucureşti etc.

Perioada timişoreană – trupa „profesionistă”

La Timişoara, trupa şi-a păstrat numele „Stelele” şi era recunoscută ca o formaţie profesionistă. În 1979, Freddy Stauber îl întâlneşte pe Luşu Penescu cu care cântase în vara lui ‘77 la Grădina de vară „Ştrand” din Lugoj. Acesta i-a propus lui Puiu Crăciunescu, şeful trupei „Stelele”, să îl asculte. Audiţia a avut loc la Restaurantul „Timişoara”, iar Freddy, student la Politehnică pe atunci, a fost cooptat ca şi chitarist şi solist vocal. Ca vârstă, era „ceva” mai tânar ca restul membrilor, „piciul” trupei.

3

Freddy spune azi că „n-a fost usor să te integrezi într-o trupă de profesionişti cu atâta experienţă, însă tinereţea, elanul şi vorba „tot ce zboară se … mănâncă” m-au ajutat… De asemenea, mottoul „dacă reuşeşti să te menţii la facultate, poţi să faci şi muzică profesionistă” m-a stimulat mult”.

4

Iată şi stelele de la „Stelele”, cu caracterizarea „piciului” de atunci: Puiu Crăciunescu – şeful trupei, claviaturi, voce, „ordine şi disciplină de fier”; Roland Crăciunescu- baterie, vocal – „pulsul trupei la propriu si la figurat”; Gerl Gerhard – bass, vocal – „depinde de cum îi era starea sufletească, putea să explodeze ritmic”; Tiberiu Repliuc – vocal, percuţie – „o voce deosebit de sonoră”; Mihai Niţu – saxofon, strings, vocal – „filigranul şi micul filozof al trupei” şi, în fine, Dezideriu Faji – flaut şi claviaturi – „optimistul trupei, omul mereu cu zâmbetul pe buze”.

„Cei de la Phoenix veneau să ne asculte”

Ajuns la maturitatea artistică, Freddy recunoaşte: „Experienţa cea mare pe care am avut-o cu Stelele a fost ca am învăţat să cânt corect. Ajungând în trupă, am crezut că ştiu acest lucru, însă băieţii mi-au sesizat că aş cânta „sub ton”, cum spun muzicienii. Un curs de canto cu solistul Filarmonicii din Timişoara, domnul Tapochevici, m-a ajutat să-mi perfecţionez tehnica de respiraţie”. Cântatul l-a început la restaurantul Lloyd, cu multe piese din repertoriul grupului BeeGees şi Electric Light Orchestra (ELO).

5

„Am strâns mulţi fani care veneau să ne asculte cântatul şi vocile cu tentă sopranistă. Chiar şi cei de la Phoenix veneau curioşi să ne asculte! Eram în anul doi de facultate şi, după sesiune, în iulie, am ajuns pe litoral, la grădina de vară Perla Mării din Eforie Nord. În seara după ce am fost luat de la aeroport şi am intrat în grădina arhiplină, totul fiind dominat de culoarea albă, am crezut că sunt pe altă planetă, după zilele şi nopţile crunte de învăţat”.

10

Ca şi „Logic” şi „Betta”, trupa „Stelele” şi-a încetat activitatea în 1986, în climatul irespirabil al ultimilor ani ai regimului Ceauşescu. Fraţii Friedl şi Roland Crăciunescu au ajuns în Germania, unde au continuat să cânte. Trupa „Stelele” nu s-a mai reunit niciodată, însă Freddy Stauber şi Friedl Crăciunescu au refăcut parţial drumul început împreună, cântând în luna mai 2008 sub numele „Duo Romantics” la o întâlnire a bănăţenilor din Germania.
Cristian Ghinea

Read Full Post »

« Newer Posts - Older Posts »