Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 4 octombrie 2018

Amintirile se pierd, odată cu oamenii pentru care ele sunt relevante. Şi totuşi, se întîmplă ca textele scrise de mână să fie redescoperite şi, odată trecute pe computer, să aibă o nouă viaţă. Ca şi vinul, sunt mai valoroase, cu cât sunt mai vechi. Acestea au fost gândurile care mi-au trecut în minte la redescoperirea celor zece foi ministeriale pe care am transcris (de pe reportofon!) un interviu luat rockerului lugojean Öcsi Egri, cu ani buni în urmă, la Lugoj, în ambianţa tihnită de la “Taifasuri”… Transcrierea amintirilor fostului chitarist şi vocalist de la „Betta”, prima trupă lugojeană de anvergură naţională, este exactă, fără modificări, lăsând cititorului plăcerea să descopere spontaneitatea dialogului şi să ierte eventualele feste… inerente ale memoriei!

Öcsi Egri – amintiri cu “Betta” şi rock-ul lugojean de acum o jumătate de… secol

(anii de vârf)

Am fost prezenţi la Galele Muzicii Rock Româneşti, printre alţii Petre Magdin a organizat filmarea asta şi am avut atunci câteva apariţii la televiziune.
Anii ’78 – ’79’ au fost anii de vârf ai trupei Betta, în ’80 am ajuns la mare, iar din ’81 am făcut nenumărate turnee cu formaţia Carusel. Practic, ei nu cântau, cântam numai noi. Ei aduceau numai sculele şi stăteau la pupitru, la lumini, Mişu Ciuchitu cu ceilalţi. Noi am cântat în turneele astea peste tot în ţară. În toamna lui 1980, Alioşa şi Boiţa au fugit, s-au stabilit în Germania, şi aşa s-a terminat perioada noastră de glorie la Betta.

Ocsi Egri
Betta a fost o trupă cu trei chitare, lucru rar pe atunci, inspirată de banduri precum Kansas sau Boston. Formaţia de pornire a fost cu Tibi Roşu, cu Alioşa Börcsök, la bass era Cornel Negruţiu (care îmi amintesc că lucra pe atunci la Cooperativa Munca, la atelierul mecanic) şi fratele lui cel mic, Doru Negruţiu, care cânta la chitară armonie. Tibi Roşu cânta la chitară solo, iar Alioşa, la bass. Mai târziu, l-au luat pe Viorel “Vio” Friedmann şi asta a fost “original Betta”. Eu pe vremea aceea eram la Stelele şi, mai târziu, am trecut şi eu la Betta.

Am mai cântat la Sonor, prin 1976. Era o trupă lugojeană, din care mai făceau parte Lucian Ciuchitu, la trombon, Puiu Pichler – trompetist şi organist, Nicu Enache, care a decedat între timp, era toboşar, iar Miki Creţu, care s-a dus şi el, cânta la saxofon. Acesta era fratele lui Flori Creţu, de la Romanticii. Din trupă mai făceam parte eu şi Mircea Bălan, la bass şi vocal, ca şi mine.

(„Motown” de Lugoj)

Asta era prin ’76-’77, când era la modă stilul ăsta de funk – mezzoforte, cântat de Ottis Reding, stilul Motown. Am încercat şi puţin Motown, în stilul Stevie Wonder sau Chicago.

Revenind la Betta, eu am avut puţine piese acolo. Pot aminti “Opriţi pământul, să cobor” şi “Sara”, pe textul lui Octavian Goga, marele succes de la Sala Palatului.

Cu Betta repetam la Casa de Cultură, unde Ioan Cojocaru ne pusese la dispoziţie o încăpere. E vorba de Casa de Cultură a Municipiului, cu care am avut o colaborare excelentă. La Festivalul Naţional Rock din ’79, de pildă, am avut costume din recuzita teatrului. Am făcut atunci un show foarte fain la sala palatului – nu chiar la nivelul formaţiei Kiss, dar ceva asemănător, cu haine interesante, de epocă… Astea le-am primit cu ajutorul teatrului din Lugoj.
Apariţii TV n-am avut decât cu Betta, dar la radio piesele noastre mergeau tot timpul. Aveam multe înregistrări, pentru că eram cunoscuţi în ţară.

Iar cu Stelele, cu Crăciuneştii în echipă (n.r. – fraţii Puiu şi Roland Crăciunescu) am avut o singură apariţie la TV. Aranjaseră la Timişoara – Lucian Bureriu şi Valeriu Perciun – un scurt clip video cu o piesă care îi aparţinea lui Puiu Crăciunescu. După mine a venit Freddy Stauber şi atunci Stelele au mers pe un stil puţin schimbat.

(revine la Betta)

Vio Friedmann era un personaj care compunea foarte harnic, era foarte prolific, şi nu numai pe profilul muzicii electronice. Se putea asemăna cu Elton John, în sensul că era un pianist nu foarte tehnic, dar ştia să se acompanieze foarte solid, foarte spectaculos şi avea o voce senzaţională.

(referitor la poziţia fruntaşă în topurile revistelor “Flacăra” şi “Săptămâna”)
Cel mai mare succes a fost “Balada celor trei haiduci” – textul îi aparţinea lui Dan Diaconescu din Lugoj, mai târziu am înţeles că a ajuns judecător undeva prin Timişoara, apoi “Graiul pâinii” – pe text de Octavian Goga. Astea două piese au fost adevărate hituri pe plan naţional, în ’78 – ’79. Balada celor trei haiduci a stat pe locul I şase luni (!), iar “Graiul pâinii” a fost “number one” timp de două luni.

(întâmplări aşa, mai haioase…)

Am fost la Bucureşti cu autobuzul pe Bulevardul Magheru şi Boiţa (Alexandru Boian Perin), chitaristul nostru, a văzut o fată drăguţă, s-a dat jos din mers şi s-a dus drept la ea. Interesant este că s-a căsătorit cu această fată drăguţă, pe numele ei Constanţa, din… Bucureşti. Întâlnirea asta a lor a fost chiar interesantă!

Apoi, la Festivalul de Rock de la Rm. Vâlcea din 1978, marele chitarist Sorin Tudoran de la Cromatic a venit la noi la hotel. Ne-a chemat pe toţi chitariştii care am fost acolo, ca să ne dea nişte note, nişte calificative. A ieşit o chestie foarte interesantă, am râs, am ţinut fiecare câte un mini concert. A fost foarte plăcut acel moment! Am cântat eu, Boiţa şi toţi chitariştii din festival. Cel mai bine a ieşit până la urmă Sorin Chifiriuc de la Iris, adică el i-a plăcut cel mai mult, ca şi chitarist, lui Sorin Tudoran. Mie mi-a zis că sunt un “vulpoi” – îi cântasem introducerea de la “Lazy” a lui Deep Purple, care este aşa, o piesă mai swing, nu ecste chiar rock. Iar Tudoran mi-a zis: Öcsi, tu eşti un mare şmecher!

(ce fac în acest moment foştii componenţi ai trupei, stabiliţi în Germania?)

Viorel Friedmann face muzică pentru o şcoală privată de dans – “ballroom music” şi scrie piese multe, face şi “easy listening”. Este o muzică de nişă, o muzică de ambianţă.

Eu cânt cu o trupă de şapte inşi din sudul Germaniei, se numeşte Tom Wilde Süde, s-ar putea traduce “sudul sălbatic al lui Tom”, după numele solistului nostru, Thomas. Trupa e între rottweiiler, oraşul care a dat numele renumitei rase canine, şi Stuttgart.

Mai cânt într-o trupă “Cover band ZZ Top”, unde suntem patru inşi şi cântăm doar hiturile ZZ Top. Sunt toţi cam de vârsta mea şi ne simţim tare bine, atât pe scenă, cât şi la repetiţii.

Am trecut de 60 de ani şi mă consider un om împlinit din punct de vedere muzical. Zilnic, cânt cam două ore la chitară.

Dacă mă uit înapoi la zilele petrecute la Lugoj, pot spune că Betta a fost cea mai bună trupă a anilor ’60 – ’70. Nu o poţi compara nici cu Stelele, nici cu Sonorul, deşi poate din punct de vedere muzical şi aceia au fost foarte buni. Dar Betta s-a impus prin dinamica rock-ului pe care îl interpreta, am cântat, nu aş spune neapărat “dur”, dar am avut grijă ca lucrurile să sune simplu, curat, nu ne complicam, iar asta a fost foarte bine.

(ce scule aveaţi?)

Aveam scule italieneşti. Staţii, se găseau pe tuburi, care e drept că nu sunau ca Marshall. Chitarele erau Gibson, le cumpăram din străinătate. Se schimbau mărci (n.r. – moneda vest-germană) le dădeam la cineva cunoscut, plăteai la bancă şi în două-trei luni primeai instrumentul de la diferite firme. Erau de exemplu Carelli din Italia, iar în Freiburg îl aveam pe un tip de origine poloneză, Eugen Gemm, care livra scule în Blocul de Est. sculele erau acceptabile, chiar bune pentru perioada aceea.

(cum aţi defini sound-ul Betta?)

Era o preocupare în a găsi o legătură cu muzica arhaică românească. Am spus arhaică, nu populară, adică muzica veche, aşa cum făcea şi Nicu Covaci de la Phoenix. El. De la rock, s-a apropiat foarte mult de stilul “Jethro Tull”, tot muzică arhaică, muzica celtică din Irlanda. Noi însă nu am renunţat la izul de rock tradiţional.

(încă o dată, despre trupa standard)

Era Alioşa Börcsök cel care a descoperit numele trupei, care vine de la numele latin “Betta Splendens”, al unui peştişor de acvariu, bătăios din fire. Lui Alioşa i s-a alăturat Tibi Roşu. Ei au fost baza trupei. Aşadar, Alioşa la tobe, Tibi Roşu la chitară, Vio Friedmann la oragă, Cornel Negruţiu la bass, Doru Negruţiu la chitară armonie şi vocal. Mai tîrziu am venit şi eu, dar cântam, sporadic alături de ei. Îmi amintesc că în 1972 am cântat la Timişoara, la Ada Marinescu şi am avut mare succes cu Betta. “Clasicii” cântau la Lira, iar noi cântam la Ada marinescu, la “Şari neni”. Repet, am avut mare succes, dar eu mai plecam la Mondial, unde am cântat doi ani, mai plecam la Stelele, veneam iarăşi înapoi.

Iar în ’78, a ”explodat” treaba, când Alioşa l-a găsit pe Boiţa şi am intrat şi eu fir, l-am adus şi pe Walter Megerle, chitarist, tot din Lugoj… Singurul membru ne-lugojean al trupei a fost Alexandru Perin Boian sau ”Boiţa” – din Timişoara, sârb de origine.

Să nu uit de un om foarte important – Lucian Ciuchitu, care cânta la flaut şi la clape. Deşi era un foarte bun muzician, el a acceptat acest rol, să-i zicem ”secundar”, pentru că noi nu ne prea bazam pe aceste instrumente de fond, de „back tracking”. Nu am avut fete în trupă, nici măcar backing vocals, pentru că Betta a fost concepută ca o formaţie bărăbătească, în stilul Doobie Brothers, poate Kansas sau Boston.

(concertul de la Sala Palatului)

La concertul de la Sala Palatului, s-au vândut 4.000 de bilete. Lumea a primit fluturaşi cu numele trupelor care participau la festival şi a trebuit să voteze trupa favorită şi să pună biletul în urnă. Noi, din 4.000 de spectatori, am avut 1.800 de voturi, formaţia Roşu şi negru, cu Dida Drăgan, Liviu Tudan, chitaristul Florin Ochescu şi toboşarul Doru Vintilă de la Phoenix au luat 1.100 de voturi, 700 a luat irisul şi Ladislau (Laci) Herdina a luat vreo 80 de voturi, el scuzându-se la public că nu a avut decât o lună să se pregătească. Iar noi chiar ne pregătisem o lună! I-am zis atunci – Laci, nu-ţi mai cere scuze! Publicul nu trebuie să ştie ce ai făcut tu înainte.

A consemnat, Cristian Ghinea

Reclame

Read Full Post »