În căutarea locurilor de distracție ale vechilor lugojeni, continuăm plimbarea noastră din centru. Plecăm ”ață” de la Primărie și o luăm pe strada Timișoarei.
”La băieții veseli” – birt cu pistă de popice
Primul popas îl facem acolo unde e acum Banca Țiriac. În colț, era birtul unui evreu numit Weiss. El era și cojocar, dar și vărar (vindea var). Birtul îl ținea la el acasă și era considerat un local mai ”domnos”, pentru că acolo se jucau și popice. În perioada aceea, multe din birturile lugojene nu aveau nume. Erau numite după patroni sau primeau porecla de la mușterii, la vreun șpriț. Așa că birtul lui Weiss a rămas pentru lugojeni ”La băieții veseli”, pentru simplul fapt că băieții care ieșeau de acolo erau… pur și simplu veseli.
”Cliciovan ăl bătrân” și clientul lui de vază
Un alt exemplu de birt numit după patron era al lui ”Cliciovan ăl bătrân” . Aici, client de vază era Costică Abuceanu,, meseriaș bun, zidar, dar căruia îi plăcea să șadă la un pahar de vorbă.
Localurile acestea aveau un avantaj. Peste drum, unde e acum oficiul de pensii, a fost o fabrică de răchie. ”Era un cazan mare de răchie acolo, copiii își amintesc că drumul era plin de sâmburi de prune în care se înțepau vara, când umblau desculți. Era locul favorit al copiilor. Pe acolo coborau la Timiș, unde era o salcă de unde se sărea ”feș” în apă. După ce se răcoreau, se duceau să cumpere pâine de la Neni Cristina, care avea pecărie după sala de sport Ioan Kunst Ghermănescu.
La covaciul Sandu Gură
O altă ”bombă” era pe strada Drăgălina, unde era un fierar renumit (covaci) zis Sandu Gură. El avea o covăcie unde se strângea lume multă, la potcovit caii. În apropiere se găsea birtul unui alt evreu, Brauch, care mai ținea în casa lui ceea ce s-ar numi azi o mică alimentară de cartier. Și acolo se bea la țoi, iar clientela era asigurată de oamenii care veneau la potocovit caii la fierăria lui Sandu Gură. Plus că pe strada Timișoarei erau nu mai puțin de 24 de tăbăcari, oameni cu bani, printre care Toma Dănescu, meșter bogat, Terente Duleanțu și alții.
”Trocadero”, punctul de întâlnire al ofițerilor germani
Coborâm la Podul de Beton și ajungem la ”Trocadero”, nume cunoscut în Lugoj prin sonoritatea lui. Localul era în casa unui neamț pe nume Huth, transformat apoi în Grădinița Germană (Kindergarten) de pe Bucegi. În perioada ocupației din al doilea Război Mondial, ”Trocadero” era localul preferat al militarilor germani. ”Trocadero” a rezistat puțin și pe timpul comuniștilor, până prin 56, după moartea lui Stalin – spune Vasile Belințan.
”Cocoșul de aur”, poreclit ”Cocoronia”
Ajungem la ”Cocoșul de aur”, local emblematic situat la colțul cu strada Buziașului. Localul aparținea doamnei Drinovan, din anii interbelici și până prin 50. Nu se știe de ce, era poreclit ”Cocoronia”. ”L-au poreclit mai târziu Cocoronia, și era prima escală pentru ITL-iști și SMT-iști. A doua se făcea la Acapulco, unde erau kaputt. Plecau de la lucru la două, erau acasă după opt”, adaugă Belințan.
Meseriaşii lugojeni, în relaxare la „Kloster” – Dealul Viilor, 1927 (foto din arhiva Sinitean Gheorghe, măcelar)
”Cocoșul de aur” a fost preluat de comuniști și a continuat să existe, până în anii 90, când s-a transformat în „Duo”.
Interesantă este plasarea acestor localuri la intersecții, în puncte cu vizibilitate, dar și în zone cu aflux de clientelă, cum ar fi covăciile sau potcovăriile, dar și alte magazine ale Lugojului de altădată.
În apropierea ”Cocoșului de aur”, ținea un magazin de coloniale doamna Regner. ”Avea magazinul în casa ei, noi copiii îi ziceam casa lui Regneroane, era o femeie în vârstă, avea vreo 70-80 de ani când eram noi mici. Tot acolo era un magazin cu lichioruri, coniac, ceaiuri, al doamnei Bertha Schlessinger, evreică, dar și făbricuța de cuțite a lui Tummerer”, spune Belințan.
Birtul cu clientela în pijamale !
Una dintre cele mai simpatice povești este cea a birtului din Neumanntelep. Inițial, birtul a aparținut lui Neumann, om de vază, care deținea terenurile din cartierul care i-a luat numele. Apoi, l-a vîndut lui Ștefi Moraru, numit așa pentru că avea o moară acolo. În cartier, la colțul străzii Neculuță, mai era Tines Covaciul, care avea potcovărie. Clentela localului era constituită în principal din locuitori ai satelor din jurul Lugojului, care veneau la fierărie, apoi se retrăgeau la umbră, la un ”mac”.
Până aici, nimic deosebit, doar că la birtul lui Neumann erau văzuți frecvent niște domni în… pijamale. Erau bolnavii de TBC care scăpau de la spital, pentru un mic ”tratament”!
Tot acolo, era o cișmea cu apă bună, de unde se aprovizionau cei de pe străzile Jabărului, Neculuță și Trandafirilor. ”Noi, copiii, ne opream la artezică să ne spălăm de la dude, că mergeam pe Jabărului după dude. Era plin de duzi pe ambele părți ale drumului, până la Vamă, cam pe unde e Romantic acuma. Pe acea vreme, Lugojul avea vămi la intrare, pe Timișoarei, în dreptul Rieker de acum, sau pe Caransebeșului, unde era Dacia Service, înainte de pod”, amintește Belințan.
Alte localuri cu nume sonore erau ”Mureșanca” (zis și ”Birtul țiganilor”, cu servire la țoi) sau ”Cornul vânătorilor”. (c) Cristian Ghinea
Asupra stilului de intrat în apă, prin salt, cred că intrarea cu capul și mâinile înainte era numită feieș, săritură feieș, periculoasă în locurile necunoscute. Au fost și accidente grave pe Timiș din câte îmi aduc aminte.
Alt stil, mai precaut, era așa numitul (între noi) stilul gomboți (găluște, găluște cu prune) grupat, cu genunchii la piept și mâinile cuprinzând genunchii. Verificați afirmația din alte surse.
Fain comentariu, mersi ca cititi blogul! Îmi plăceau la nebunie gomboţii, dar asta cu stilul „gomboţi” nu o ştiam. „Feş”, aşa spuneau copiii, aşa spuneam şi eu când eram mic, acum o mie de ani 🙂
Interesante istorisiri.
Totusi, mai exista banca Titiac?
„Primul popas îl facem acolo unde e acum Banca Țiriac.”
Stiu si de stilul „feies” si stilul „gomboti”.
Era si ala „burta”, cind nu iti reuseau celelalte 😀
Like pentru stilul „burta”, se intampla exact cand eram in centrul atentiei. La Banca Tiriac probabil dam un update, era si asta … in istoria recenta.