Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for mai 2017

La 1 iunie 2014 s+au împlinit 40 de ani de la o expediţie întreprinsă de trei tineri din Lugoj care au străbătut Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia, prin caii putere a unei motociclete Jawa de 250 c.c. dar şi a unei Mobre. Cei trei tineri din Lugoj, care au pornit într-o aventură moto spre inima Europei erau Vasile Jucşor, Ioan Pîrvu şi Gheorghe-Zeno-Aurel-Ionel Cliciovan.

“Mobra” s-a luptat din greu cu distanţele

“Jucşor Vasile avea o Jawa de 250 c.c. dar nu era singur pe motocicletă, al doilea om din echipaj era Pîrvu Ioan, cumnatul său, în fine eu mergeam pe o motoretă Mobra de 50 c.c. Pentru cei mai tineri care n-au auzit de ea, era o motoretă de producţie românească, în vogă în anii dinainte de 1989. Asocierea motocicletă-motoretă s-a dovedit neinspirată. Deşi eram coordonatorul şi iniţiatorul acelui raid curajos de peste 2.300 km, de-abia m-am ţinut de cei doi. Mobra avea doar 4 cai putere, iar despre viteză, ar fi multe de spus. Dacă pe drum plat se putea atinge şi 60 km. la oră, la puţin urcuş şi la pale uşoare de vînt viteza scădea considerabil. Să mă explic: plecam la drum dimineaţa în jurul orelor 7-8, iar echipajul Jucşor-Pîrvu rula cam cu 80-90 km la oră. Dupa o oră, cand deja parcurseseră 80-90 km, opreau undeva pe marginea şoselei, şi mă aşteptau. Dar motoreta mea străbătea aceeaşi distanţă într-o oră şi jumătate, astfel cei doi se puteau odihni 20-30 minute aşteptându-mă. Iar atunci când îi ajungeam din urmă nu puteam să-mi ofer puţină odihnă, fiindcă dacă aş fi făcut-o se mărea decalajul dintre echipaje. Aşa că eu, de dimineaţă de la orele 7-8 si până seara pe la orele 19 poate 20, eram în continuă deplasare spre următorul şi mereu următorul loc de întîlnire cu cei doi, cu excepţia oraşelor mari, unde ne opream şi preţ de câteva ore vizitam, atât cât se putea, zona centrală”, spune Zeno Cliciovan.

Pe urmele tatălui decorat în război

Deşi expediţia a început cu o… ciocnire între cele două vehicule, entuziasmul lugojenilor era neştirbit. Mai ales că, la Nădlac a fost uimire mare pe vameşi: „mă băieţi, sunteţi primii din ţară ce porniţi în aventura asta, nu avem informaţii că pe graniţa de vest să mai fi încercat cineva ce încercaţi voi acum şi mai ales cu o motoretă”. Desigur, l-am întrebat pe dl. Cliciovan ce l-a determinat să plece într-o asemnea expediţie: “Urmăream în primul rând performanţa sportivă, aventura, câţi mai mulţi kilometri parcurşi cu motocicleta şi motoreta în cele trei ţări. Dar pentru mine avea şi o altă semnificaţie. Tata a fost sergent artilerist în Regimentul 42 Artilerie Lugoj şi erou pe frontul de vest în al doilea război mondial, decorat cu medalia “Bărbăţie şi Credinţă” clasa a III-a, străbătuse în anii războiului Ungaria, trecuse prin Budapesta, apoi Cehoslovacia, munţii Tatra Mică, pe acelaşi traseu pe care urma să-l străbatem şi noi mai ales drumul spre Budapesta şi mai apoi zona Banska Bistriţa- Zvolen”.

Traseul, presărat cu “îngeri salvatori”

MOBRAAventura a fost plină de peripeţii, de episoade hilare, jenante sau neaşteptate, iar ploaia le-a fost partener fidel de călătorie celor trei aventurieri, care au dormit prin parcuri, staţii de autobuz sau la margine de pădure, înghesuiţi într-un mic cort înalt de un metru şi jumătate. “Din lipsa spaţiului, în cort cei doi, Jucşor si Pîrvu, dormeau cu căştile de motociclişti pe cap, eu nu aveam cască. În acei ani încă nu era obligatoriu portul căştii”, se destăinuie amuzat Cliciovan. Era o lună iunie foarte friguroasă, iar Cliciovan îşi aminteşte că avea o blană artificială, un “urson” care l-a mai protejat pe timpul nopţii. La Budapesta, au avut una din cele mai frumoase surprize de pe parcurs: au primit de la un cetăţean binevoitor trei cafele calde, înainte de plecare. Dar acesta n-a fost singurul “înger păzitor” de pe parcurs: când Mobra s-a stricat în Slovacia, a apărut ca din senin un mecanic care avea şi el acelaşi tip de motor şi a reparat conducta metalică ce alimenta carburatorul. Când au rămas în pană de benzină, au apărut binevoitori care i-au salvat cu câte doi-trei litri. Când erau mai plouaţi şi mai amărâţi, în Polonia, doi ţărani vorbitori de limba germană au oprit căruţa lângă ei şi i-au invitat peste noapte la ei acasă, unde i-au hrănit şi i-au omenit. La Praga, drumeţii au pus cortul în Parcul Julius Fucik, un loc considerat monument în cinstea eroului naţional. Din fericire, miliţienii cehi erau destul de îngăduitori şi i-au scăpat fără amendă pe tinerii lugojeni.

Autograf de la cel mai bun portar al lumii

Ajunşi în polonia, la Zakopane, lugojenii află lotul de fotbal al Poloniei în plină partidă amicală. Lotul polonez, care eliminase Anglia în preliminarii, era în cantonament şi se pregătea pentru Campionatul Mondial de Fotbal care începea peste câteva zile, la 13 iunie 1974 şi la care Polonia va ocupa locul 3. “În poartă recunosc pe deja celebrul Tomaszewski. El va fi desemnat la acel campionat mondial cel mai bun portar. Neaşteptata prezenţă a acestuia dar şi a lotului Poloniei mă fac să ignor partida amicală în desfăşurare aşa că intru pe suprafaţa de joc, mă îndrept spre Tomaszewski cu dorinţa de a solicita un autograf. Ceilalti fotbalişti mă înjură, presupun, şi strigă câte ceva. Imperturbabil şi binevoitor Tomaszewski îmi acordă autograful pe care-l păstrez şi astăzi. Ce înseamnă un fotbalist mare dar şi un mare caracter!” îşi aminteşte Cliciovan.

Povestea pistolarilor de Lugoj

O altă idee cu care expediţionarii plecaseră spre Vest era să-şi ia pistoale cu aer comprimat. Pe teritoriul României era încă liberă deţinerea acestora, dar nu erau la vânzare. Pe drumul de întoarcere, la 11 iunie 1974, în Cehia la Brno, cei trei găsesc magazinul mult dorit, de arme cu aer comprimat. “Cumpăr un pistol, cumpară şi Pîrvu Ioan unul şi aşa înarmaţi părăsim oraşul Brno. Deci în anii comunismului, Pîrvu şi cu mine am trecut două pistoale cu aer comprimat peste graniţă. Ba mai mult, în anul următor, cu ocazia unei excursii O.N.T pe ruta Ungaria, Cehoslovacia şi R.D.Germană la întoarcere, am adus ascuns în propriul compartiment de tren o puşcă cu aer comprimat. Analizând fenomenul, ceva era de neânţeles. Nu puteai trece peste graniţă arme cu aer comprimat dar le puteai deţine. Şi asta pâna în martie 1976 când în baza unei noi legi era permisă deţinerea în anumite condiţii din care-mi amintesc folosirea la tir sportiv în cadrul unei asociaţii ori Lugojul nu avea asemenea asociaţiel”, spune Cliciovan, care până la urmă şi-a predat pistolul, nu fără alte peripeţii.

Peste 3 ani, în 1977, Zeno Cliciovan va înregistra o altă performanţă, tot unică şi tot cu Mobra: o expediţie pe ruta România, Ungaria, Cehoslovacia, de data aceasta fără însoţitori dar avându-l coechipier pe Mobra, pe verişorul lui Toni Babics.
(Cristian Ghinea)

Read Full Post »

Pe inserat

Read Full Post »

CG CristianaVă pare cunoscut filmul? O femeie în vârstă, aparent inofensivă, angajată să dea cu mătura la casa unor bogătani, răspunde la telefon. De la celălalt capăt al firului, o voce calmă rostește un cuvânt, un cod, o parolă, apoi pune jos receptorul. Femeia grăsuță, în etate și cu figură pașnică intră într-un soi de transă, găsește pistolul ascuns în sertar, se apropie cu pași de robot de gazda – persoană importantă, îi zboară creierii, apoi își pune pistolul la tâmplă și se sinucide.

Asta era o chestie de scenariu de film și subiect de roman, la sfârșitul anilor 50. După aproape șase decenii, telefonul masiv de ebonită nu mai e la modă, acum avem telefoane inteligente subțiri ca foaia de hârtie. Dar mesajul, parola, codul, au devenit realitate. Se numesc hashtag și sunt la fel de actuale, ba chiar foarte actuale, având în vedere amploarea luată de morbidul joc ”Balena albastră”, care îți cere ca preț al ”distracției” propria viață.

Odată cu apariția internetului și a rețelelor de socializare, utopia anilor 50 a devenit o sumbră realitate. Un fel de ”candidat manciurian”, dar de data asta multiplicat la scară națională sau chiar internațională. Moda, imitația, lipsa de informare și de discernământ, pierderea încrederii în lume, sentimentul de singurătate și abandon, toate au dus la realitatea șocantă a unor experimente care au dus adolescenți și preadolescenți – niște copii în fond, la fundătura absurdă a sinuciderii, ca ultimă evadare dintr-o lume pe care nici măcar nu începuseră să o cunoască.

Aș îndrăzni să spun că entitățile care se află în spetele sinistrului joc al ”balenei” – pentru că oameni nu pot fi numiți, au calculat cu cinism fiecare pas. Prima parolă, aparent inofensivă a fost nebunia cu selfie. Lăsând la o parte faptul că selfie s-au făcut mai bine și mai reușite cu zeci de ani înainte de apariția telefoniei mobile, folosind aparate cu declanșare întârziată, reținem doar ideea de modă, care a fost imediat copiată și adoptată la scară largă, indiferent că am stat cu spatele la tren sau în echilibru precar, la înălțime, pe un pod.

Au urmat alte ”comenzi” – vă mai amintiți nebunia aceea cu aruncatul găleții cu apă rece în cap, cât de ”viral” s-a răspândit?! Dar nebunia cealaltă, cu căutatul pokemonilor prin clădiri publice, parcuri sau pe proprietăți private? Cum poți explica în termeni de normalitate una din tendinţele care recent cucerea internetul – femei din întreaga lume își fotografiau sânii, în timp ce ţineau nişte pixuri sub aceștia? Ca să nu mai amintim celebra scrisoare care trebuie trimisă musai la șapte amici on-line, că altfel n-ai noroc tot anul sau mai știu eu ce altă năpastă asemănătoare te paște. Toți aceștia au fost pașii care au pregătit intrarea triumfală în scenă a jocului morții, devenit simbolul unei generații debusolate, care și-a pierdut reperele spirituale firești.

Modele de pe internet nu sunt simpatice și nici atât de inocente precum par la prima vedere. Chiar dacă nu duc la consecințe tragice, ele arată cât de ușor poate fi manipulată generația comunicării instantanee și a progresului tehnologic generalizat. (Cristian Ghinea)

 

Read Full Post »

Cristi portret AW ian 2015

”Ăsta-i tare de tot, e bazat, are spatele cât casa”, se spune adesea complice despre cutare sau cutare descurcăreț care uimește comunitatea prin ascensiunea sa rapidă, neașteptată și adesea lipsită de orice fundament profesional.

Și atunci vine explicația rostită pe un ton șoptit, confidențial: ”are spate, domnule”! Și se mai face și gestul acela șmecheresc, cu două degete care ating umărul, deși e vorba de… spate. În astfel de situații, îmi vine în minte piesa lui Caragiale, cu geniala discuție dintre Nae Ipingescu și Jupân Dumitrache despre politica din gazeta ”Vocea Patriotului Naționale” – „e scris adânc, domnule”!
În realitate, nu e nimic ”adânc”, ba totul e chiar penibil de superficial.

Teoria spatelui, care pare imbatabilă într-o România cu apetit conspiraționist exacerbat, poate fi demontată foarte simplu. Cum? Micșorând cadrul, etapă cu etapă. Așadar, unde se ascunde ”spatele”?! Păi, de obicei, la București. Bun, și la București, unde? Păi, să zicem, la un mare partid. Și la marele partid, unde? De regulă, e vorba de un nene cu funcție, chiar președinte, sau la minister, la cutare direcție din minister, la inspectorat ori la alte cele. Poate fi ministru sau director general. Care azi e, iar mâine coboară scările cu ficusul în brațe, și s-a dus!

Și uite așa, am dezgolit mitul. Incredibil mi se pare că oamenii sunt dispuși, mereu și mereu, să cadă în aceeași veche capcană. Istoria se repetă la nesfârșit, doar numele se schimbă. Deși ”celebra” proptă e un ins vremelnic instalat într-o poziție înaltă, mititeii săi trepăduși din teritoriu se simt protejați de aripa ”zeului” și se comportă ca atare, de parcă ar fi veșnic înfipți în vreo funcție, în vreo demnitate locală. Iar căderea lor este la fel de rapidă ca și ascensiunea. Pentru că, până mai ieri, ceea ce era o garanție, azi este o etichetă incomodă, care te rade la ceafă și de care vrei să sapi cât mai curând. Mă întreb câți au defilat cu ditamai cocarda în piept – ”omul lui Năstase”, ”omul lui Udrea”, ”omul lui Blaga” și acum nu știu cum să mai scape de ea.

Desigur, tentația ascensiunii cu spatele este foarte mare. Oamenii aceștia ard rapid etapele și întrețin legenda invincibilității. Nimeni și nimic nu-i poate atinge! Dar această senzație de ”nemurire”, cu ghilimelele de rigoare, este jenant de efemeră. Mă uit la Elena Udrea, protejata unui ex-prezident, numit ”Zeus” în cercurile apropiaților. Probabil că și ea s-a simțit nemuritoare, de neînlocuit la masa deciziilor, cu armata de trepăduși din teritoriu la degetul mic. Confruntată cu perspectiva unei pedepse în detenție, cred că ar trebui să-și facă puțin timp, să mediteze amar la ”teoria spatelui”.

Puteți să mă numiți idealist, naiv sau ”fraier”, dar continui să cred că nici un ”spate” nu poate înlocui evoluția bazată pe probitate profesională și nu pe relații conjuncturale. ”Zeul” de azi e umbra de mâine, preocupat de propria supraviețuire și care nu mai poate oferi nicio garanție. Oricând este de preferat o urcare mai puțin spectaculoasă, dar mai temeinică și mai respectabilă. (Cristian Ghinea)

Read Full Post »

post-milestone-200-2x

Congratulations on writing 200 posts on Cristian Ghinea’s Blog!

Read Full Post »

Cel mai vechi utilaj pe patru roţi care încă deserveşte municipalitatea este un camion IFA de producţie est-germană. Fabricat în 1976, utilajul (o vidanjă) este utilizat şi în prezent de Societatea „Meridian 22”.

IFA cel mai vechi utilaj functonal M22

Maşina are numere de Lugoj.Este perfect funcţională şi acum, la aproape 40 de ani de la fabricare. Interesant este faptul că alte două veterane IFA fabricate în fosta DDR – Republica Democrată Germană – înainte de 1989 servesc şi azi societăţile „Meridian 22” (un autocamion albastru, din 1977) şi „Salprest” (maşină de pompieri), ultima fiind folosită în lupta contra … cuiburilor de ciori. Vidanja IFA W 150 are numărul Lugoj 10013 şi poate circula doar pe raza municipiului Lugoj. (Cristian Ghinea)

Read Full Post »

« Newer Posts