Doi lugojeni au pornit pe biciclete, în 1982, să cucerească Munţii Tatra!

În luna iulie a anului 1982, doi lugojeni şi-au pus în cap să facă o expediţie în Munţii Tatra. Profesorul Petru Schlupp şi fostul lui elev Zlatibor Anucin şi-au pregătit corturile şi un echipament sumar, au încălecat pe semicursierele ruseşti “Sputnik” şi au pornit la drum timp de două săptămâni, fără să aibă idee ce îi aşteaptă. O tură cu bicicleta în Europa, chiar şi prin fostele state socialiste Ungaria, Cehoslovacia şi RD Germană, era foarte rară pe atunci.

Fotografii din arhiva personală a profesorului Peter Schlupp (cu ochelari, în picioare) – mulţumiri !

Numele german, pe post de argument la… obţinerea vizei. “Am plănuit această aventură în Munţii Tatra în condiţii mult diferite de confortul şi libera circulaţie de astăzi. Iniţial, eram mai mulţi doritori, dar viza de plecare din ţară am primit-o doar eu şi un fost elev, Zlatibor Anucin. Desigur, era o problemă pe acea vreme, pentru că numele meu german – Schlupp, atrăgea atenţia unora, că aş vrea să fug cumva în Vest. Paşaportul l-am primit însă, pe baza unor păţanii mai vechi. Cu copiii de la Secţia Germană de la Brediceanu, am făcut mai multe excursii la Peştera Topolniţa şi la Cazane. Din Gara Lugoj se transmitea la Marea Unitate de la Orşova faptul că un profesor german, însoţit de elevi cu nume germane, merg la Dunăre, în zona de graniţă cu Iugoslavia. De patru ori m-au chemat cu copiii la Marea Unitate de la Orşova şi ne-au pus tot felul de întrebări. Ne ţineau câte două-trei ore, după care eram liberi la excursie. M-am enervat la un moment dat şi i-am întrebat dacă şicanele astea nu au vreo legătură cu minorităţile, iar cei de acolo s-au retras imediat, negând vehement. Probabil s-au gândit că, dacă n-am fugit pe Dunăre, nu voi fugi nici din Munţii Tatra. Aşa mi-am folosit eu numele”, ne-a declarat Petru Schlupp, care în 1982 era profesor la Liceul “Coriolan Brediceanu”.

Marş forţat pe biciclete, după ce ungurii i-au dat jos din tren. Peripeţiile au început imediat de la graniţă. Lugojeni au vrut să traverseze Ungaria cu trenul, luând cu ei două biciclete, pentru restul traseului. Aşa că, pentru etapa Ungaria, li s-a părut normal să aibă doar bani de tren. “În tren, însă, surpriză! Ungurii au văzut bicicletele, şi cum n-aveam alţi forinţi la noi, au tras concluzia că vrem să le vindem, aşa că ne-au dat jos din vagon. Asta a dat totul peste cap”, spune Schlupp, care adaugă că în acel moment nu le-a rămas decât să traverseze Ungaria pe biciclete. “În urma unei bănuieli stupide, am fost forţaţi să parcurgem 250 km prin Ungaria contra vântului, într-o singură zi. Flămânzi, obosiţi şi irascibili, am oprit în sfârşit. Zlatibor a zis că el trebuie să doarmă o oră, iar eu i-am spus că, dacă mă opresc, nu mai pot s-o iau din nou la drum. Eu mă duc, eu mă culc, bine, ne întâlnim la graniţa cu Slovacia – asta a fost discuţia! Şi culmea e că ne-am întâlnit acolo şi n-au mai fost probleme. Altfel, se strica totul”, spune Schlupp.

Surduc, primăvara 1979

Cum s-a “inaugurat” autostrada lângă Bratislava. De altfel, întreg drumul a stat sub semnul neprevăzutului. Deşi erau prevăzute cu coburi (genţi) doar pentru echipament uşor, odată ajunşi la Banska Bistryca, în Slovacia de azi, bicicletele au cedat. “În Cehoslovacia, ritmul nostru era de 100 km pe zi. Lejer, ne opream şi admiram ce doream. De la Banska Bystrica, a trebuit s-o luăm spre Zvolen, după piese de schimb. Totul neplanificat, dar aşa am văzut pe îndelete două oraşe frumoase şi nu ne-a părut rău”, îşi aminteşte Schlupp. De-a dreptul haioasă este întâmplarea de la întoarcere: “Deşi Ceauşescu făcuse autostrada Bucureşti-Piteşti, noi habar n-aveam de austostrăzi pe acea vreme. Lângă Bratislava, la întoarcere, am văzut o autostradă în construcţie. De fapt, era gata, avea asfalt, tot ce trebuie, doar că traficul nu era încă permis. Am văzut banda de staţionare şi am zis – mamă, ce bandă largă pentru biciclete! Am pedalat cu drag, ca boierii, că nu era circulaţie, până ne-a oprit Miliţia lor. Ne-au tras o amendă pe cinste, am dat şi ultimul mărunţiş carene-a mai rămas în coroane. Bine că aveam nişte CEC-uri de călătorie, plătite de acasă, şi am putut să mai scoatem ceva bani. Halal întâmplare, dar se cheamă că le-am inaugurat autostrada!”

Interzişi la… 10 metri de vârf! Cei doi entuziaşti expediţionari doreau să urce pe Lomnicky Stit, al doilea vârf muntos din Slovacia. La cei 2634 metri ai săi, era mai înalt ca Vârful Moldoveanu din România. “Nu ne consideram alpinişti, dar eram antrenaţi. Urcasem pe toate vârfurile de peste 2000 de metri din România. Nici echipament de alpinişti nu aveam, dar dispuneam de echipament de speologie, care seamănă cu cel de alpinism. Încă din studenţie, când am descoperit etajul inferior al Peşterii Româneşti, eu făcusem escaladă pe pereţii vertical ai peşterilor, iar speologia cere o tehnică asemănătoare cu cea alpină”, spune Schlupp. Odată ajunşi în Tatra Înaltă, li s-a propus să fie însoţiţi de un ghid. Dar ghidul costa bani, aşa că lugojenii i-au refuzat pe slovaci. “Fiind antrenaţi, treceam în fugă pe lângă turiştii care abia se mişcau pe traseu, iar asta i-a enervat pe ghizi. Aşa că, din invidie sau supăraţi că le-am dat banii, ne-au făcut pocinogul. Ne+au oprit la numai 10 metri de vârf, spunând că nu urcă până susu decât cei care au plătit ghizii. Asta a fost…” îşi aminteşte Schlupp.

Jdioara, aprilie 1979

Un sârb şi un neamţ, “traducători autorizaţi”, cu schimbul. Aventura celor două biciclete marcate cu indicator de ţară – “R”, pe vremea aceea, a continuat şi la întoarcere. Cum engleza nu era limba universală, ca azi, problemele lingvistice le-au jucat feste lugojenilor. “Eu, ca etnic german, vorbeam germana şi asta ne-a fost de folos în fosta RDG, unde am făcut o “escapadă” la Dresda, după ce am dosit bine bicicletele într-un camping de lângă Bratislava. Restul drumului, în Cehoslovacia, “traducătorul autorizat” era Zlatibor. El cu sârbeasca lui înţelegea ceva, dar nu chiar tot. La un moment dat, ţin minte că ne-am trezit cu echipamentul îmbibat cu ceva cleios şi mirositor. El ceruse la magazin brânză topită, dar primise unt, iar acest se topise, că era luna iulie, şi ne-a deranjat tot echipamentul”, îşi aminteşte cu haz profesorul Schlupp. Oricum, la unguri, la cehi şi la redegişti magazinele erau pline, nu ca în România, aşa că lugojenii noştri n-au suferit de foame. Privind înapoi la acea expediţie, profesorul Schlupp spune că “a însemnat foarte mult pentru mine, a fost ca o piatră de temelie la tot ceea ce a urmat, inclusiv cu expediţiile noastre cu Clubul Concordia”. (Cristian Ghinea)