Schimbarea la faţă a sfinţilor este cu siguranţă o minune, un semn, un fapt supranatural. Schimbarea la faţă a muritorilor de rând, chiar şi a putătorilor de sutană, nu este întotdeauna la fel de minunată, ba chiar uneori este de-a dreptul jenantă, penibilă. Un astfel de exemplu l-am găsit într-un almanah tipărit în 1918, pe care mi l-a încredinţat regretatul om de cultură lugojean Emilian Iclozan, de care puţini îşi mai amintesc în prezent.
Temenele adânci în faţa Arhiducelui Albrecht. Însă astfel de schimbări la faţă nu sunt chiar o noutate. Aflăm dintr-un almanah al Episcopiei Caransebeşului tipărit în 1918 (adică înainte de Marea Unire) că şi întâiul patriarh al României reîntregite, Elie Miron Cristea, suferea de astfel de transformări subite. Dintr-un supus credincios al Imperiului Austro-Ungar, înaltul prelat a devenit peste noapte un mare supus, la fel de credincios, al noii stăpâniri româneşti.
Chiar în 1918, anul marii adunări de la Alba Iulia, la Caransebeş a poposit în primăvară Alteţa Sa Arhiducele Albrecht. Iată descrierea evenimentului în almanahul caransebeşean: „La sărbătorile Sfintelor Paşti a avut oraşul Caransebeş fericire de a primi pe Alteţa Sa imperială şi regală arhiducele Albrecht, fiul arhiducelui Frederic, ca reprezentant al majestăţii sale Regelui nostru Carol, venit la solemnitatea desvălirei monumentului fericitei Regine Elisabeta, apoi şi a inaugurărei edificiului nou gimnazial şi a desvălirei monumentului ridicat în curtea gimnaziului, în onoarea (…) eroilor căzuţi pe câmpul de luptă, profesori şi tinări, cari din urmă din băncile şcoalei au luat arma în mână pentru apărarea patriei şi a tronului, dând probe de vitejie strălucită (…).”
Alteţa sa Arhiducele Albrecht a electrisat întreg publicul cu înfăţişarea sa tânără şi zâmbitoare, cu păşirea amicală, lipsită de orice rigiditate. O păşire liberă, vioaie, primind cu zâmbet de bucurie manifestaţiunile de loialitate şi uralele publicului.
Patriarhul României mari jura credinţă Casei domnitoare Habsburgice. Alteţa sa a binevoit să primească şi deputaţiuni şi aşa i s-a prezentat şi Prea Sfinţia sa Domnul Episcop Miron E. Cristea cu o deputaţiune (n.r. – delegaţie) a bisericei, preoţi şi mireni, cu care ocasiune a rostit următoarea cuvântare: „Alteţa Voastră cesaro şi regească, vizita Alteţei Tale în oraşul şi ţinutul nostru din prilejul festiv al manifestării sentimentelor de pietate faţă de fericita noastră Regină Elisaveta şi în calitate de reprezentant al gloriosului nostru Rege Carol IV, a stârnit mare bucurie în inima preoţilor şi credincioşilor din eparhia Caransebeşului.
Sunt interpretul fidel al sentimentelor tradiţionale ale tuturor institutelor bisericii mele şi al credincioşilor mei Români, când înaintea feţei Alteţei Tale din nou dau espresiune alipirii noastre omagiale şi fidelităţii noastre nestrămutabile cătră:
Majestatea Sa gloriosul rege Carol IV, cătră Majestatea Sa iubita noastră Regină Zitta, precum şi cătră membrii glorioasei Case domnitoare Habsburgice; accentuând cu tot respectul că fidelitatea cătră tron şi patrie esprimată de mine în cuvinte debile au dovedit-o şi pecetluit-o vitejii fii Români ai eparhiei mele (n.r. – care au slujit în armata imperială) cu nenumăratele şi de toţi recunoscutele lor fapte eroice şi marele lor jertfe de viaţă.
Cu deosebit respect rog pe Alteţa Ta ca să asiguri graţios pe Majestatea Sa şi pentru viitor de loiala noastră supunere.
Trăiască Majestatea Sa Regele Carol IV,
Trăiască Majestatea Sa Regina Zitta,
Să trăieşti şi Alteţa Ta la mulţi ani!”
A urmat răspunsul Alteţei Sale după care apoi a agrăit aproape pe toţi membrii deputaţiunei în modul cel mai afabil.”
Cu aceeaşi smerenie, dintr-o barcă în alta. Desigur, citind un asemenea text, rămâi mut…, dar nu neapărat de admiraţie. Cel care aducea „espresiunea alipirii omagiale” către autorităţile imperiale, şedea la Alba Iulia în fruntea mulţimilor de români, alături de episcopul greco-catolic şi viitorul cardinal Iuliu Hossu (care a citit proclamaţia alipirii Transilvaniei la patria mamă), omagiind însă cu totul alte autorităţi. Dr. Elie Miron Cristea, născut la Topliţa în 1868, de Sf. Ilie, a studiat teologia la Sibiu, apoi în perioada 1890-91 a funcţionat ca învăţător la Orăştie. În toamna anului 1891 merge la Universitatea din Budapesta, unde studiază filosofia, obţinând în 1895 titlul de doctor. În ziua de Rusalii 1908, a fost hirotonit protosinghel, apoi a fost ales episcop la 20 aprilie 1910. După înfăptuirea Marii Uniri, ctitoreşte Mânăstirea Izvoru Miron de la Româneşti, de lângă Făget. A rămas în istorie ca întâiul Patriarh al României reîntregite. Cât despre „schimbările sale la faţă”, singurul în măsură să-l judece este Dumnezeu cel bun şi veşnic.
(Cristian Ghinea – text publicat în cartea mea „Intra muros” Ed. Anthropos Timişoara 2006)
Lasă un răspuns