Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for martie 2015

Celebrul personaj „Ana Lugojana”a fost real, inspirat fiind de una din fiicele lăutarului Nica. Marile personalităţi ale Lugojului despre care am scris au fost de obicei oameni erudiţi, care au făcut şcoli înalte, în mari capitale europene ale ştiinţelor şi culturii, de la Paris la Berlin şi de la Viena la Budapesta. Lăutarul Nica Iancu Iancovici nu a avut parte de şcoli înalte, el a terminat doar patru clase primare, aşa că este unic, în felul său, între personalităţile oraşului. Cu toate astea, îşi merită cu prisosinţă locul în Pantheonul nostru, pentru că este autorul versiunii originale a cântecului „Ana Lugojana”, devenit imnul neoficial al oraşului. De altfel, Ana Lugojana, personajul devenit emblemă a Lugojului i-a fost inspirat lăutarului lugojean chiar de una din fiicele sale, ceea ce demonstrează ca Ana Lugojana a fost o fată frumoasă şi… cât se poate de reală.

14nov14_ana_lugojanaAfiş al Operei Naţionale Române din Cluj Napoca 2014

Povestea extraordinară a vieţii lui Nica Iancu Iancovici începe la 21 martie 1821, în comuna timişeană Cerneteaz. Pe numele lui adevărat Nicolae Iancu, a adoptat reprede porecla de Nică. Şi, cum pe acea vreme, în Banat, numele erau „aranjate” pentru a suna sârbeşte, din Iancu devine Iancovici. Însă lăutarul de mai târziu, cu urechea sa muzicală fină, nu a respins aceste nume, ci şi-a dat seama că Nica Iancu Iancovici sună foarte bine, aşa că le-a păstrat pe toate, ele alăcătuind împreună împreună un reuşit nume de scenă. Familia lui Iancu era de origne evreiască, foarte numerosă şi de condiţie modestă, aşa că micul Nica nu a făsut decât primele patru clase, ceea ce totuşi era o realizare. A cunoscut greutăţile de mic. După moartea prematură a tatălui, a fost încredinţat unui vecin şi nevoit să îşi câştige singur traiul.

Nica Iancu IancoviciLăutarul Nica Iancu Iancovici, părintele Anei Lugojana, la propriu şi la figurat

Singura bucurie a micului Nica era cântecul bănăţean. Ştia deja să cânte la fluier doine şi jocuri populare, când, la numai nouă ani, e dat ca ucenic la un fierar. Norocul lui a fost că fierarul avea o vioară cu care mai cânta la joc, la sărbători. Meşterul şi-a dat seama de talentul lui Nica şi l-a dat mai departe, la un lăutar bătrân, să înveţe vioara la Timişoara. În acest moment, copilul al cărui talent era pe cale să se irosescă pe o uliţă prăfuită de sat, devine un muzician cu tehnică pusă la punct şi repertoriu bogat. În 1835 intră într-o orchestră din Timişoara, apoi face parte din tot felul de tarafuri lăutăreşti din Ciacova, Becicherecul Mare sau Vârşeţ. Momentul cel mai important al carierei este anul 1841. În vârstă de 20 de ani, Nica Iancovici ajunge la Lugoj. Atmosfera culturală a Lugojului şi mai ales tradiţia muzicală a oraşului, contactul cu lumea muzicienilor profesionişti îi deschid larg porţile carierei. După numai jumătate de an, în care a cîntat cu un taraf mic, intră în orchestra violonistului Sepi Muller. Aici devine muzician în toată regula, învaţă notele şi are un repertoriu de invidiat, care include numeroase piese de „salon”. Curios din fire, se spune că a învăţat să cânte la toate instrumentele, ajungând şi capelmaistru. Stăpânea la perfecţie vioara, viola şi violoncelul. Deşi avea un statut foarte bun şi era respectat, în 1847 Nica Iancovici face un pas înainte şi îşi formează propria orchestră. Aşa se naşte celebrul taraf al lui Nica Iancu Iancovici, care era foarte divers nu numai ca şi componenţă (cântau împreună români, nemţi, evrei, unguri, sârbi, ţigani) ci şi ca instrumente – fiind prezente trompetele, pe linia tradiţiei şvăbeşti.

DSC_0488„Monumentul” sau… ce-o fi din Parcul Prefecturii – Lugoj, renovat în 2014

Un an mai târziu, lăutarul nostru este prins în vârtejul Revoluţiei de la 1848. Când generalul de origine poloneză Bem ajunge la Lugoj şi este găzduit la Casa Comitatului, Nica are nefericita inspiraţie de a-i cânta o… serenadă sub geam, alături de tot taraful său. E alungat din oraş şi îşi găseşte adăpost chiar la marele revoluţionar Kossuth, care îmbracă tot tarafaul în haine militare şi îl pune sub protecţia sa. Revenit la Lugoj după şase luni de aventuri, Nica lăutarul începe să adune multe melodii populare pe care le prelucrează. Fiecare turneu al său, la Anina, Bozovici, Oraviţa, ori Buziaş, era şi prilej de culegere de folclor. A cântat şi în Vechiul Regat, la Turnu Severin şi Craiova. Din repertoriul lui, regretatul profesor Gheorghe Luchescu enumera, printre altele: „Edera”, „Poşovaica”, „Tropa”, „Dunda”, „Cârligul”, „Momirul”, „Pe picior”, „De doi”, „Cântecul ciobanului”, „Balada Novăceştilor”, „Balada lui Iovan Iorgovan” şi mai ales „Lugojana”, melodia sa în „15 figuri”, preluată din fericire şi astfel salvată de o femeie cultă, compozitoarea şi pianista Sofia Vlad – Rădulescu. Piesa a devenit mai tîrziu sursă de inspiraţie pentru Ion Vidu şi Filaret Barbu. Mai mult, se spune că adevărata Ana Lugojana a fost chiar una din fiicele lăutarului Nica Iancu Iancovici. Interesant, am întrebat vechii membri ai Ansamblului folcloric „Lugojana” dacă ei consideră „Ana Lugojana” o piesă pură de folclor. Nimeni nu a încuviinţat, confirmând ceea ce simţeam şi eu din copilărie. Şi muzicologul prof. dr. Constantin Tufan Stan e de acord că „Ana Lugojana” este o piesă cu influenţe populare, dar şi culte, rod al unui „mixt” urbanizat, existent la Lugoj şi promovat de trupele multietnice ale vremii.

DSC_0459E bine că cineva mai ţine Lira sus

„Începând cu 1867, necazurile îl copleşesc pe vestitul bard bănăţean. Îi mor pe rînd toţi cei 20 (n.r. – greu de crezut, dar este textul original) de copii şi soţia, aşa că în 1897 se retrage de la conducerea tarafului”, mai notează Gh. Luchescu. În anul 1903, la 25 ianuarie, Nica Iancu Iancovici moare. Copilul orfan, dat la fierar la nouă ani, ajunsese un muzician respectat de toată lumea. Coriolan Brediceanu a vorbit la înhumarea sa, spunînd că „Arcuşul lui Nica a cântat bucuria în zile de tristeţe şi tot arcuşul lui Nica a mîngîiat durerea. Un tezar de melodii, tot atâtea vibrări ale sufletului românesc, s-au coborât cu dînsul în mormânt”. Din păcate, astăzi, primul autor al piesei „Ana Lugojana” (publicată în 1899 de Ion Vidu, să nu uităm că şi Filaret Barbu a scris o operetă cu acest nume, în 1950) este uitat cu desăvîrşire în oraşul căruia el i-a dat cel mai de preţ dar: simbolul Ana Lugojana! (Cristian Ghinea, publicat în „Redeşteptarea”)

Reclame

Read Full Post »

Dacă destinul altor oraşe a fost legat de finanţe, industrie, ori comerţ, soarta Lugojului a fost binecuvântată din plin cu talentul artiştilor săi. În mai bine de două decenii de presă, mi s-a confirmat şi reconfirmat mereu că, de fapt, aceasta este adevărata bogăţie a oraşului: talentul individual al creatorului, fie că el este actor, muzician, artist plastic sau om de litere. În toţi aceşti ani, am descoperit pe lângă artiştii consacraţi, membri ai uniunilor naţionale de profil, un enorm potenţial de pasiune şi creativitate exprimat sub cele mai diverse şi insolite forme: maeştri ai pirogravurii, ai intarsiei în lemn, sculpturii, picturii clasice sau tridimensionale pe cele mai diverse materiale, ai bijuteriilor ceramice, tapiseriei, goblenului… De aceea, adevăratul simbol sau brand, dacă vreţi, al oraşului, nu poate fi decât Ana Lugojana – simbolul acestei bogăţii ce nu trebuie subestimată. Pomenind Podul de Fier, Palatul Bejan sau Dealul Viilor, afli recunoaşterea locală sau regională, însă dacă spui Ana Lugojana, simbolul „îmbracă” perfect spiritul oraşului: muzică, dans, tradiţie, frumuseţea proverbială a lugojencelor şi chiar un strop de făloşenie bănăţenească. Iar aici nu este nicio nuanţă de ridicol asociată aşa-numitului „patriotism local”! Cei care nu cred, ar trebui să facă o vizită în oraşul înfrăţit Orleans, una dintre cele mai importante municipalităţi ale Franţei, care se poate lăuda cu orice, de la industria de top până la cele mai fine cosmeticale. Şi totuşi, emblema Orleansului este Ioana d’Arc, fecioara ajunsă sfântă a Bisericii Catolice. Iar dacă atunci când spui Ioana d’Arc spui Orleans, este firesc ca Ana Lugojana să însemne, oriunde în lume, Lugoj.

DSC_0478
Cu ceva ani în urmă, eram alături de actorii din Coreea de Sud, care veniseră la festivalul internaţional de teatru organizat la noi în oraş. La plecarea spre celălalt capăt al lumii, oaspeţii din Asia voiau să ia cu ei un mic suvenir pe care să scrie „Lugoj”. Cutreierând buticuile, n-au găsit decât… aceleaşi chinezării pe care le aveau, din belşug, la ei acasă! Dezamăgirea au trăit-o, an de an, nu numai argentinienii, italienii, germanii, gruzinii, armenii, ciprioţii ori alţi oaspeţi de peste hotare, ci chiar românii veniţi din alte părţi ale ţării. La toate festivalurile din străinătate unde mi-a fost dat să particip, ca jurnalist, suvenirurile produse de artiştii talentaţi ai locului să găseau din abundenţă, erau apreciate şi se vindeau bine. La Lugoj, ioc! Recent, după un vernisaj ce a avut loc la ProArte, m-am întâlnit cu un tânăr pictor talentat, pe care l-am dojenit, la modul amical, că nu îşi expune şi el lucrările la galerie. Mi-a răspuns că ar face-o bucuros, dar tot ceea ce crează pleacă imediat la lugojenii stabiliţi în Germania. Cererea e mare, îi cumpără orice peisaj care le aminteşte de origini, de oraşul natal. La rândul lor, delegaţiile noastre care cutreieră Europa au nevoie şi de altfel de „cărţi de vizită”. O mică statuetă, o fafurioară sau o cană pictată cu gust, o piesă de intarsie sau pirogravură ar face în mod sigur o impresie mai bună decât banalele pliante şi broşuri, care oricum sunt depăşite şi au nevoie de update. În Occident, arta „hand-made” este foarte bine apreciată. Talente avem, artişti de bun gust există şi la Lugoj. Deşi s-a tot promis în campaniile elctorale că una din „vămile” Podului de Fier va deveni un magazin al lor, Lugojul nu are, nici la ora actuală, o prăvălioară a artiştilor locali. Aceştia nu cerşesc, nu stau cu mâna întinsă, vor doar să se facă mai bine cunoscuţi, ca şi Ana Lugojana, simbolul căruia îi refuzăm dreptul la viaţă. (Cristian Ghinea, editorial în „Redeşteptarea”)

Read Full Post »

Aura Twarowska concert la Ambasada Romaniei din VienaMezzosporana lugojeană Aura Avram Twarowska, solistă a Operei de Stat din Viena, a susţinut un concert special la Ambasada României din capitala Austriei. Evenimentul, intitulat “Femeia între tradiţii şi contemporaneitate” a avut loc sâmbătă, 7 martie 2015, de la ora locală 18.00, la Ambasada României de pe Prinz Eugen Strasse nr. 60. Au concertat: Aura Avram Twarowska, mezzosoprană şi Liviu Burz, bas, solişti ai Operei de Stat din Viena, acompaniaţi de Andreea Chira la nai şi prof. Andrei Roth, la pian. Din program nu au lipsit piese ale lugojeanului Tiberiu Brediceanu, “Balada” lui Ciprian Porumbescu, precum şi romanţe alese, alături de un bogat repertoriu clasic: Georges Bizet – Carmen, La Habanera, aria Carmen; Camille Saint Saens – Samson et Dalila – Mon coeur s’ouvre a ta voix (aria Dalilei); WA Mozart – Răpirea din Serai – aria lui Osmin; G. Verdi – Simone Bocanegra – aria lui Fiesco; Giuseppe Verdi – Macbeth – aria lui Banco, J. Massenet – Thais – Meditation. Au avut loc intervenţii tematice – „Femeia şi Timpul”, prof. dr. Anton Ilica şi „Eseuri poematice”, prof. Florica Ranta Cândea, precum şi o expoziţie a artistului plastic Elena Boţan. A mai fost susţinută o prelegere despre semnificaţia zilei de 9 martie – tradiţia Mucenicilor – în calendarul ortodox.

Aura Atheneu RomanAura Avram Twarowska în concert la Ateneul Român

Mezzo-soprana Aura Avram Twarowska se numără printre lugojenii care strălucesc în lume. Artista de operă, născută la Lugoj, cântă pe scena Operei de Stat din Viena, aşa cum o făcea în anii ‘20 marele deschizător de drumuri, tenorul Traian Grozăvescu. Aura Avram Twarowska s-a născut la Lugoj, la 21 noiembrie 1967. Este absolventă a Facultăţii de Ştiinţe Economice şi a Facultăţii de Muzică – secţia Canto, a Universităţii de Vest din Timişora (1996), unde a susţinut cursuri de măiestrie vocală cu maestrul Corneliu Murgu. A urmat masteratul şi studiile aprofundate de canto la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti în anul 1997. La 8 decembrie 1997, debutează la Opera Naţională Română din Timişoara în „Carmen” de Bizet. Devine o prezenţă constantă la concertele vocal-simfonice de la Bucureşti, cu Orchestra Naţională Radio sau Filarmonica „George Enescu”. În anul 2004, este decorată de Preşedintele României cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler.
După ce a văzut-o într-un spectacol la Timişoara, în decembrie 2006, Ioan Holender, directorul Operei de Stat din Viena, considerată de mulţi prima scenă lirică a lumii, o invită să cânte în capitala Austriei.
La Wiener Staatsoper debutează în sezonul 2007/2008 în rolul Guvernantei din „Dama de Pică”. Urmează roluri precum Gertrude (Roméo şi Julieta), Waltraute (Walkiria), Schenkenwirtin (Boris Godunov), Suzuki (Madama Butterfly), Doamna a treia (Flautul fermecat), Teresa (La Sonnambula), Annina (Rosenkavalier) etc. (Cristian Ghinea)

Read Full Post »

foto apel umanitarBănăţenii cu suflet mare sunt chemaţi în sprijinul omului de cultură Mihai Moldovan, Cetăţean de onoare al oraşului Oraviţa, membru al Uniunii Scriitorilor şi coordonator al taberei de literatură Oraviţa – Ochiul Beiului. Scriitorul Mihai Moldovan , fost director al Casei de Cultură din Oraviţa şi redactor-şef al revistei culturale “Confluenţe”, are nevoie urgentă, pentru a supravieţui, de un transplant de rinichi. “Apelăm la oamenii cu suflet mare să sprijine această acţiune umanitară. Costul transplantului de rinichi este cu mult este posibilităţile asigurate de modesta pensie a scriitorului Mihai Moldovan. Depunerile se pot face în contul Mihai Moldovan RO90RZBR0000060017331121 de la Banca Reiffeisen, Agenţia Oraviţa”, ne-a declarat poetul Ilie Chelariu, redactor şef al revistei literare “Orient latin” din Timişoara. Apelul le este adresat în egală măsură oamenilor de cultură din Banat . Până acum, pentru ajutorarea lui Mihai Moldovan, scriitorii din Lugoj au strâns puţin peste suma de 1.000 de lei. (C.G.)

Read Full Post »

Tunelurile făceau parte din sistemul defensiv al armatei imperiale austriece. În mijlocul Parcului Prefecturii, rebotezat la un moment dat „al copiilor”, se află o scenă improvizată deasupra unui adăpost ce datează încă din primul război mondial. De acest buncăr se leagă legenda tunelurilor subterane ale Lugojului, construite încă de pe vremea Împărătesei Maria Theresia. Legenda este mai mult decât o poveste, este adevăr.

DSC_0825Buncărul din Parcul Prefecturii a fost construit ca adăpost antiaerian în primul război mondial şi reamenajat în anii 50, pentru patru-cinci persoane din super-protipendada politică din perioada „Războiulul rece”, mai exact în anii conflictului ideologic cu Iugoslavia lui Iosip Broz Tito. Teoretic, buncărul trebuia să fie unul… antiatomic, însă el nu îndeplinea nici pe departe condiţiile de sigurnaţă impuse şi nici măcar nu oferea condiţii minime de trai. Locul adăpostului nu a fost ales întâmplător, el fiind legat de exterior prin două tuneluri construite în timpul vieţii Împărătesei Maria Theresia.

DSC_0828Cele două tuneluri secrete ale Armatei Imperiale. Foste cadre militare ale garnizoanei Lugojului ne-au povestit despre cele două tuneluri care porneau din buncărul din Parcul Prefecturii. Unul avea 2,5 km lungime şi ieşea în Dealul Viilor, lângă Bisericuţa Grofului, trecând pe sub aria actualului cartier Balta Lată. Despre existenţa celuilalt se ştia mai puţin. A fost descoperit întâmplător, la excavaţiile pentru fundaţia Casei de Cultură a Sindicatelor, construită între anii 1972-74 pe malul stâng al Timişului. Cu ocazia săpăturilor de atunci a ieşit la iveală un tunel din cărămidă foarte solidă, acoperită cu var nestins. Combinaţia era echivalentul cimentului de azi. Urmărindu-se traseul celui de-al doilea tunel s-a ajuns la o ieşire în zona Hezerişului. Astăzi, refacerea celor două trasee ar fi foarte dificilă, o parte din subterane prăbuşindu-se între timp.

8998 voute cammazes 81 vaubanSubteranele Lugojului – istorie şi legendă. Câteva lucruri se ştiu cu siguranţă: aceste tuneluri făceau parte din sistemul defensiv strategic al Armatei Imperiale, care a fortificat culoarul Timiş-Cerna pentru a stăvili invazia turcilor. Faptul că tunelurile Lugojului au fost construite pe timpul vieţii Mariei Theresia este adevărat. Reputatul istoric militar Liviu Groza, Cetăţean de Onoare al Caransebeşului, plasează toate aceste contrucţii între anii 1600-1700. Fortificaţiile aferente acestor tuneluri din Lugoj, Caransebeş şi Făget au fost demolate după 1700, la ordinul Contelui Marsigli, consilier militar imperial, însărcinat cu trasarea noi graniţe otomano-austriece. Tunelurile rămase la Lugoj şi Caransebeş şi-au pierdut total importanţa militară şi au rămas în paragină. Au rămas în picioare însă marile cetăţi de linia a doua, cum ar fi Arad, Oradea şi mai ales Timişoara, cea de-a treia cetate ca mărime a Imperiului, după Viena şi Budapesta. Cetatea Timişoarei, care se suprapunea Cartierului Cetate, avea numeroase tuneluri (spre muzeu, spre Piaţa 700 etc.).

DSC_0831Ciuma vine pe sub pământ! Toate aceste construcţii făceau parte din sistemul de fortificaţii imaginat de genialul arhitect militar Sebastien Le Prestre (1633-1707), marchiz de Vauban. Sistemul Vauban a fost folosit la noile cetăţi de la Alba Iulia, Făgăraş, Arad, Oradea şi Timişoara. Cetăţile aveau ziduri scunde din cărămidă, înconjurate cu şanţuri. Fortificatiile aveau bastioane în formă de stea, ce evitau punctele moarte în supravegehre şi defensivă. Vauban a imaginat şi reţele de tuneluri care să deservească fortificaţiile. Tehnica acestor tuneluri a fost folosită şi în conflicte recente, cum ar fi războiul din Vietnam. Atunci, vietnamezii le-au utilizat foarte eficient contra trupelor americane, apărând în spatele acestora şi dispărând fără urmă, după un atac rapid.

„Vauban a introdus cărămida foarte rezistentă ca material pentru zidurile de apărare. El a înlocuit vechiul sistem italian, cu piatră de rîu, care avea dezavantajul că gloanţele ricoşau, producând schije care răneau mai mulţi soldaţi. Cărămida aceasta s-a folosit şi la construcţia tunelurilor”, spune col. (r) Liviu Groza.

Tunelurile de la Lugoj erau suficient de înalte şi de late cât să încapă căruţe cu cai. Scopul tunelurilor era mai ales de apărare sau retragere, inclusiv cu evacuarea artileriei (tunurile erau decalibrate, apoi retrase). Trupele puteau fi mutate în siguranţă, dintr-o parte în alta, perpendicular sau oblic pe linia frontului.

Desigur, se pune întrebarea cum erau iluminate şi aeriste aceste tuneluri. „Aceste tuneluri puteau fi aerisite prin găurile de tragere, pentru că erau semisubterane, deci nu exista risc de intoxicare. Desigur, condiţiile erau grele. La iluminat se foloseau torţe care ardeau grăsime de porc şi seu de oaie, pentru că nu existau produse petroliere”, răspunde Liviu Groza.

Tunelul Lugoj-Dealul Viilor asigura retragerea spre Făget-Deva şi zona Ardealului. Drumul era parcurs şi în sens invers. La 1699, trupele Regimentului 26 de Infanterie Imperială din Ardeal, sosite ca întăriri, au adus cu ele ciuma, răspândind-o la Lugoj şi Caransebeş. Ulterior, s-a ajuns ca până şi corespondenţa să fie dezinfectată prin metoda primitivă a epocii (cu fum), însă era prea târziu.

Ultima ofensivă otomană s-a stins în faţa Lugojului. Ultima ofensivă otomană s-a stins în faţa Lugojului, în condiţii cel puţin ciudate. La începutul campaniei din 1788-89, armata otomană a învins armata imperială austriacă, forţând-o să se retragă pe aliniamentul Ilova – Slatina Timiş.

„Împăratul Josif al II-lea şi-a stabilit punctul de comandă în zona satului Ilova. În septembrie 1788, un atac de noapte a surprins tabăra austriacă. Aceasta se retrage în panică, în timp ce grănicerii români de la Ilova, care ţineau  la Împărat pentru drepturile grănicereşti acordate, îi asigură acestuia retragerea spre Caransebeş. Grosul armatei imperiale, sub protecţia ariergărzii comandate de slt. Radetski (cel care a dat numele celebrului marş) s-a retras în debandadă spre Caransebeş, apoi pe direcţia Sacu – Lugoj. Trupele otomane se opresc la Caransebeş, pe care îl jefuiesc şi îl incendiază, în timp ce austriecii ajung la Lugoj, unde se dedau la jafuri, omoruri, violuri şi incendieri. Documentele epocii descriu cum soldaţii imperiali trăgeau în butoaiele cu vin din celebrele vii ale Lugojului” spune Liviu Groza.

În aceste condiţii grave, cineva trebuia să facă ordine. Împăratul Iosif al II-lea, bolnav, se retrage la Viena, lăsând comanda mareşalului Laudon, care reinstaurează disciplina şi obţine o serie de victorii. În 1789, sub comanda lui, Mehadia, Orşova şi Ada Kaleh sunt curăţate de turci, care nu au mai ameninţat de atunci Banatul. Din acel moment, toate fortificaţiile imperiale de pe culoarul Timiş – Cerna au devenit istorie.

Obiectiv turistic? Anul trecut, primarul Lugojului anunţa o inedită metodă de punere în valoare a patrimoniului istoric al oraşului. Este vorba despre transformarea unei părţi din reţeaua de tuneluri subterane construite în scop militar, pe timpul Împărătesei Maria Theresia, în obiective turistice. Porţiunea vizată este situată între Parcul Prefecturii şi malul Timişului. Ar fi o iniţiativă unică în ţară.

“Ideea valorificării turistice a tunelurilor subterane construite pe timpul Mariei Theresia este una excelentă. Eu, ca student, am parcurs porţiuni din tunelurile cetăţii Alba Iulia, construite în aceeaşi perioadă şi chiar am sesizat acest potenţial, dar nimeni în ţară, unde mai sunt astfel de cetăţi, nu s-a gândit la asta. Zidurile sunt închise cu mortar de var nestins, ceea ce le conferă o rezistenţă deosebită. Desigur, recondiţionarea trebuie făcută cu respectarea tuturor normelor de siguranţă, plus ventilaţie şi iluminare adecvate”, spune arh. dr. Răzvan Pinca, directorul Muzeului de Istorie, Artă şi Etnografie din Lugoj.

Pe lângă traseul turistic, există şi un interes viu al valorificării din punct de vedere ştiinţific. “Este foarte interesant să vedem exact ce tip de cărămidă s-a folosit, dacă ea este inscripţionată sau nu, ce obiecte vor fi descoperite, cum arătau orificiile de tragere”, adaugă Răzvan Pinca. Pinca spune că şi refacerea unei porţiuni de 50-100 de metri din cei peste 7 km, cât se pare că ar avea reţeaua completă, ar fi foarte binevenită. (Cristian Ghinea)

Read Full Post »

« Newer Posts