Un lugojean deţine un mini muzeu de automobile clasice

Incredibil, dar adevărat: un lugojean a strâns peste 20 automobile clasice româneşti şi din foste ţări socialiste. La doar 28 de ani, Iulian Zaiba se poate mândri cu o colecţie care depăşeşte cifra de 20 de autoturisme, dintre care 18 sunt perfect funcţionale. El are de gând să deschidă un muzeu „Dacia” la Lugoj. O colecţie de peste 20 de automobile. Iulian Zaiba este un tânăr din Lugoj pasionat de automobilele clasice. Desigur, atunci când vorbim despre aşa ceva ne imaginăm maşini luxoase de epocă, mai ales pe cele din perioada interbelică, rarităţi care au şi preţuri pe măsură. Chiar dacă nu cuprinde astfel de exponate, colecţia lui Iulian Zaiba – unică în felul ei – nu este lipsită de valoare istorică, ba dimpotrivă. Ea reuneşte maşini româneşti şi străine – produse în ţările foste socialiste, majoritatea vechi de peste trei decenii. Deşi este foarte ocupat (lucrează la o companie multinaţională din Timişoara), Iulian Zaiba îşi face timp pentru colecţia sa de „clasice” cu reşedinţă în Dealul Viilor. Grosul colecţiei sale îl constituie automobilele Dacia. Iulian Zaiba deţine şase modele „1300” (trei din anul 1970 – cu echipare complet franceză, apoi una din 1974 şi două din 1978), apoi trei Dacia 1100 (toate din 1970), două Dacia 1310 (din 1984 şi 1990) şi două Dacia Sport, devenite şi ele clasice din acest an (1984 a fost anul fabricării primei serii). “Mă bucur că am ambele variante de caroserie, cea cu uşă scurtă din 1984 şi cea cu uşa mai lungă din 1986, modificată pentru a da mai mult confort”, spune proprietarul. Un Lăstun “vioi”, cu doar 3000 km la bord. Nu lipseşte nici celebra Dacia 500, cunoscută mai ales sub numele „Lăstun”, automobilul “breloc”, care a născut atâtea glume savuroase în epocă. „Lăstunul” lui Iulian Zaiba, fabricat în 1990, este unul bine întreţinut şi are doar 3.410 kilometri la bord. Secţiunea Made in Romania e completată de două automobile Oltcit Club, din anii 1982 şi 1993. Colecţiei i se mai adaugă o maşină fabricată în fosta URSS – un Moskvitch 412, în stare excelentă. Maşina, achiziţionată de la un clujean, a fost fabricată în 1973 şi are toate elementele originale cromate. Piesa cea mai „strălucitoare” este o Skoda 120L galbenă, din 1978, în stare perfectă. „Este primul automobil din Lugoj care are atestat de vehicul istoric. Am cumpărat-o de la un colecţionar timişorean. Cu acestă maşină am participat la Retroparada Toamnei 2014 organizată la Timişoara de Retromobil Clubul Român. Serviciul actual îmi permite foarte puţin timp liber, dar când sunt liber şi vremea e frumoasă, ies cu ea la plimbare în condiţii de deplină siguranţă”, spune cu mândrie proprietarul. El caută astfel de automobile, pe care le repară şi le transformă din rable condamnate la casare, în automobile de colecţie. O Dacia nou-nouţă de acum… 25 de ani. “Am fost întrebat de unii care mi-au văzut autobaza, aşa cum îmi place s-o numesc – ce faci, ai mutat REMAT-ul la tine, de ce ai atâtea autoturisme la fel? De pildă, am cinci Dacia 1100, dintre care trei funcţionale. Răspunsul e simplu: nu numai pentru piese de rezervă, ci şi pentru a face schimburi cu alţi colecţionari din ţară. Păstrez ce e mai bun din fiecare serie, iar restul dau la schimb. Am primit semnale din mai multe locuri, că lumea s-a deşteptat şi începe să preţuiască Dacia ca şi vehicul istoric”, spune Zaiba. Însă a colecţiona “Dacii” vechi nu înseamnă neapărat a aduna vehicule uzate. “Am în colecţie o Dacia 1310 fabricată în 1990, dar care e nou-nouţă. A aparţinut unui domn care a parcurs cu ea doar 2.834 de km, apoi a vândut-o unei familii de pensionari. Cum soţul a decedat imediat după aceea, iar văduva nu avea carnet, maşina nu a mai fost rulată. A fost scoasă la vânzare şi, când am văzut anunţul, nu mi-a venit să cred că e adevărat! Aşa am cumpărat o Dacie conservată perfect, aproape în starea în care a ieşit din uzină”, ne-a spus Iulian Zaiba. “Adun nu numai maşini, ci şi poveştile lor”. Lui Iulian Zaiba îi place să vadă automobilele la faţa locului pentru a-şi face o idee, dar mai ales pentru a le asculta poveştile. “Ca şi colecţionar, apreciez foarte mult povestea fiecărei maşini în parte. Adun vehicule, dar şi poveştile lor. Ascult istorioara, iar uneori ea este cea care mă face să decid dacă voi cumpăra sau nu o maşină. După o Dacia Sport m-am dus la Braşov, după Moskvitch am fost la Cluj, iar o Dacia 1100 am luat-o de la Haţeg. Vă vine să credeţi că, la pachet, omul mi-a oferit nu mai puţin de 80 de arcuri originale (!), plus scaune, parbrize şi câteva anvelope, e drept cam uzate, dar care se găsesc destul de greu, pentru că modelul 1100 avea nişte roţi mai mari şi mai înguste. Am venit de la Haţeg cu două furgonete pline de piese!”, spune Zaiba. Este adevărat, ca şi colecţionar, uneori mai trebuie să ai şi puterea de a renunţa: “Am avut un Fiat 600 fabricat în 1964, îmi plăcea mult, dar mi-am dat seama că nu pot să-l repar, aşa că l-am cedat unui colecţionar pasionat al mărcii. Era singura maşină occidentală din colecţie, îmi pare cumva rău după ea, dar uneori trebuie să fii obiectiv. Aş fi ţinut-o degeaba, dar acum cineva se bucură de ea, iar eu mă bucur că e bine întreţinută”. Două maşini de colecţie – vedete de film. Iulian Zaiba e foarte mulţumit de statutul său de membru al Retromobil Clubului Român, care îl scuteşte de multele cheltuieli pe care le presupune “autobaza” sa. Şi aşa însă, taxele sunt mari, însă nu va abandona visul unui muzeu “Dacia”. “La ora actuală, doar o parte din maşini sunt ferite de intemperii, aşa că voi construi curând o hală care să adăpostească cel puţin 20 de automobile”, spune Zaiba. El ne-a mai spus că două dintre pisele colecţiei sale – Moskvitch 412 şi o Dacia 1100 au apărut într-un film artistic. Este vorba de lung metrajul “La drum cu tata”, o coproducţie România – Germania – Ungaria – Suedia, care ilustra perioada comunistă şi pentru care se cereau maşini clasice din anii ’70, bine întreţinute. Obiectivul lui Iulian Zaiba este acum diversificarea, completarea colecţiei, prin achiziţii sau schimb. Cap de listă pentru achizţiile viitoare sunt sunt o Dacia 1300 Break (până recent nu a găsit ceva care să-l mulţumească, dar între timp s-a rezolvat), o Dacia Liberta (1320 sau 1325) şi un “papuc” 1302. Din gama ARO, este interesat doar de ARO 10, care este, prin motorizare, cel mai apropiat de “Dacia”. (Cristian Ghinea, articol publicat în „Redeşteptarea” nr. 1233)

Read Full Post »

Nica Iancu Iancovici – geniul cu patru clase primare, adevăratul autor al melodiei „Ana Lugojana”

Celebrul personaj „Ana Lugojana”a fost real, inspirat fiind de una din fiicele lăutarului Nica. Marile personalităţi ale Lugojului despre care am scris au fost de obicei oameni erudiţi, care au făcut şcoli înalte, în mari capitale europene ale ştiinţelor şi culturii, de la Paris la Berlin şi de la Viena la Budapesta. Lăutarul Nica Iancu Iancovici nu a avut parte de şcoli înalte, el a terminat doar patru clase primare, aşa că este unic, în felul său, între personalităţile oraşului. Cu toate astea, îşi merită cu prisosinţă locul în Pantheonul nostru, pentru că este autorul versiunii originale a cântecului „Ana Lugojana”, devenit imnul neoficial al oraşului. De altfel, Ana Lugojana, personajul devenit emblemă a Lugojului i-a fost inspirat lăutarului lugojean chiar de una din fiicele sale, ceea ce demonstrează ca Ana Lugojana a fost o fată frumoasă şi… cât se poate de reală.

Afiş al Operei Naţionale Române din Cluj Napoca 2014

Povestea extraordinară a vieţii lui Nica Iancu Iancovici începe la 21 martie 1821, în comuna timişeană Cerneteaz. Pe numele lui adevărat Nicolae Iancu, a adoptat reprede porecla de Nică. Şi, cum pe acea vreme, în Banat, numele erau „aranjate” pentru a suna sârbeşte, din Iancu devine Iancovici. Însă lăutarul de mai târziu, cu urechea sa muzicală fină, nu a respins aceste nume, ci şi-a dat seama că Nica Iancu Iancovici sună foarte bine, aşa că le-a păstrat pe toate, ele alăcătuind împreună împreună un reuşit nume de scenă. Familia lui Iancu era de origne evreiască, foarte numerosă şi de condiţie modestă, aşa că micul Nica nu a făsut decât primele patru clase, ceea ce totuşi era o realizare. A cunoscut greutăţile de mic. După moartea prematură a tatălui, a fost încredinţat unui vecin şi nevoit să îşi câştige singur traiul.

Lăutarul Nica Iancu Iancovici, părintele Anei Lugojana, la propriu şi la figurat

Singura bucurie a micului Nica era cântecul bănăţean. Ştia deja să cânte la fluier doine şi jocuri populare, când, la numai nouă ani, e dat ca ucenic la un fierar. Norocul lui a fost că fierarul avea o vioară cu care mai cânta la joc, la sărbători. Meşterul şi-a dat seama de talentul lui Nica şi l-a dat mai departe, la un lăutar bătrân, să înveţe vioara la Timişoara. În acest moment, copilul al cărui talent era pe cale să se irosescă pe o uliţă prăfuită de sat, devine un muzician cu tehnică pusă la punct şi repertoriu bogat. În 1835 intră într-o orchestră din Timişoara, apoi face parte din tot felul de tarafuri lăutăreşti din Ciacova, Becicherecul Mare sau Vârşeţ. Momentul cel mai important al carierei este anul 1841. În vârstă de 20 de ani, Nica Iancovici ajunge la Lugoj. Atmosfera culturală a Lugojului şi mai ales tradiţia muzicală a oraşului, contactul cu lumea muzicienilor profesionişti îi deschid larg porţile carierei. După numai jumătate de an, în care a cîntat cu un taraf mic, intră în orchestra violonistului Sepi Muller. Aici devine muzician în toată regula, învaţă notele şi are un repertoriu de invidiat, care include numeroase piese de „salon”. Curios din fire, se spune că a învăţat să cânte la toate instrumentele, ajungând şi capelmaistru. Stăpânea la perfecţie vioara, viola şi violoncelul. Deşi avea un statut foarte bun şi era respectat, în 1847 Nica Iancovici face un pas înainte şi îşi formează propria orchestră. Aşa se naşte celebrul taraf al lui Nica Iancu Iancovici, care era foarte divers nu numai ca şi componenţă (cântau împreună români, nemţi, evrei, unguri, sârbi, ţigani) ci şi ca instrumente – fiind prezente trompetele, pe linia tradiţiei şvăbeşti.

„Monumentul” sau… ce-o fi din Parcul Prefecturii – Lugoj, renovat în 2014

Un an mai târziu, lăutarul nostru este prins în vârtejul Revoluţiei de la 1848. Când generalul de origine poloneză Bem ajunge la Lugoj şi este găzduit la Casa Comitatului, Nica are nefericita inspiraţie de a-i cânta o… serenadă sub geam, alături de tot taraful său. E alungat din oraş şi îşi găseşte adăpost chiar la marele revoluţionar Kossuth, care îmbracă tot tarafaul în haine militare şi îl pune sub protecţia sa. Revenit la Lugoj după şase luni de aventuri, Nica lăutarul începe să adune multe melodii populare pe care le prelucrează. Fiecare turneu al său, la Anina, Bozovici, Oraviţa, ori Buziaş, era şi prilej de culegere de folclor. A cântat şi în Vechiul Regat, la Turnu Severin şi Craiova. Din repertoriul lui, regretatul profesor Gheorghe Luchescu enumera, printre altele: „Edera”, „Poşovaica”, „Tropa”, „Dunda”, „Cârligul”, „Momirul”, „Pe picior”, „De doi”, „Cântecul ciobanului”, „Balada Novăceştilor”, „Balada lui Iovan Iorgovan” şi mai ales „Lugojana”, melodia sa în „15 figuri”, preluată din fericire şi astfel salvată de o femeie cultă, compozitoarea şi pianista Sofia Vlad – Rădulescu. Piesa a devenit mai tîrziu sursă de inspiraţie pentru Ion Vidu şi Filaret Barbu. Mai mult, se spune că adevărata Ana Lugojana a fost chiar una din fiicele lăutarului Nica Iancu Iancovici. Interesant, am întrebat vechii membri ai Ansamblului folcloric „Lugojana” dacă ei consideră „Ana Lugojana” o piesă pură de folclor. Nimeni nu a încuviinţat, confirmând ceea ce simţeam şi eu din copilărie. Şi muzicologul prof. dr. Constantin Tufan Stan e de acord că „Ana Lugojana” este o piesă cu influenţe populare, dar şi culte, rod al unui „mixt” urbanizat, existent la Lugoj şi promovat de trupele multietnice ale vremii.

E bine că cineva mai ţine Lira sus

„Începând cu 1867, necazurile îl copleşesc pe vestitul bard bănăţean. Îi mor pe rînd toţi cei 20 (n.r. – greu de crezut, dar este textul original) de copii şi soţia, aşa că în 1897 se retrage de la conducerea tarafului”, mai notează Gh. Luchescu. În anul 1903, la 25 ianuarie, Nica Iancu Iancovici moare. Copilul orfan, dat la fierar la nouă ani, ajunsese un muzician respectat de toată lumea. Coriolan Brediceanu a vorbit la înhumarea sa, spunînd că „Arcuşul lui Nica a cântat bucuria în zile de tristeţe şi tot arcuşul lui Nica a mîngîiat durerea. Un tezar de melodii, tot atâtea vibrări ale sufletului românesc, s-au coborât cu dînsul în mormânt”. Din păcate, astăzi, primul autor al piesei „Ana Lugojana” (publicată în 1899 de Ion Vidu, să nu uităm că şi Filaret Barbu a scris o operetă cu acest nume, în 1950) este uitat cu desăvîrşire în oraşul căruia el i-a dat cel mai de preţ dar: simbolul Ana Lugojana! (Cristian Ghinea, publicat în „Redeşteptarea”)

Read Full Post »

Ana Lugojana… sau Cenuşăreasa?

Dacă destinul altor oraşe a fost legat de finanţe, industrie, ori comerţ, soarta Lugojului a fost binecuvântată din plin cu talentul artiştilor săi. În mai bine de două decenii de presă, mi s-a confirmat şi reconfirmat mereu că, de fapt, aceasta este adevărata bogăţie a oraşului: talentul individual al creatorului, fie că el este actor, muzician, artist plastic sau om de litere. În toţi aceşti ani, am descoperit pe lângă artiştii consacraţi, membri ai uniunilor naţionale de profil, un enorm potenţial de pasiune şi creativitate exprimat sub cele mai diverse şi insolite forme: maeştri ai pirogravurii, ai intarsiei în lemn, sculpturii, picturii clasice sau tridimensionale pe cele mai diverse materiale, ai bijuteriilor ceramice, tapiseriei, goblenului… De aceea, adevăratul simbol sau brand, dacă vreţi, al oraşului, nu poate fi decât Ana Lugojana – simbolul acestei bogăţii ce nu trebuie subestimată. Pomenind Podul de Fier, Palatul Bejan sau Dealul Viilor, afli recunoaşterea locală sau regională, însă dacă spui Ana Lugojana, simbolul „îmbracă” perfect spiritul oraşului: muzică, dans, tradiţie, frumuseţea proverbială a lugojencelor şi chiar un strop de făloşenie bănăţenească. Iar aici nu este nicio nuanţă de ridicol asociată aşa-numitului „patriotism local”! Cei care nu cred, ar trebui să facă o vizită în oraşul înfrăţit Orleans, una dintre cele mai importante municipalităţi ale Franţei, care se poate lăuda cu orice, de la industria de top până la cele mai fine cosmeticale. Şi totuşi, emblema Orleansului este Ioana d’Arc, fecioara ajunsă sfântă a Bisericii Catolice. Iar dacă atunci când spui Ioana d’Arc spui Orleans, este firesc ca Ana Lugojana să însemne, oriunde în lume, Lugoj.

Cu ceva ani în urmă, eram alături de actorii din Coreea de Sud, care veniseră la festivalul internaţional de teatru organizat la noi în oraş. La plecarea spre celălalt capăt al lumii, oaspeţii din Asia voiau să ia cu ei un mic suvenir pe care să scrie „Lugoj”. Cutreierând buticuile, n-au găsit decât… aceleaşi chinezării pe care le aveau, din belşug, la ei acasă! Dezamăgirea au trăit-o, an de an, nu numai argentinienii, italienii, germanii, gruzinii, armenii, ciprioţii ori alţi oaspeţi de peste hotare, ci chiar românii veniţi din alte părţi ale ţării. La toate festivalurile din străinătate unde mi-a fost dat să particip, ca jurnalist, suvenirurile produse de artiştii talentaţi ai locului să găseau din abundenţă, erau apreciate şi se vindeau bine. La Lugoj, ioc! Recent, după un vernisaj ce a avut loc la ProArte, m-am întâlnit cu un tânăr pictor talentat, pe care l-am dojenit, la modul amical, că nu îşi expune şi el lucrările la galerie. Mi-a răspuns că ar face-o bucuros, dar tot ceea ce crează pleacă imediat la lugojenii stabiliţi în Germania. Cererea e mare, îi cumpără orice peisaj care le aminteşte de origini, de oraşul natal. La rândul lor, delegaţiile noastre care cutreieră Europa au nevoie şi de altfel de „cărţi de vizită”. O mică statuetă, o fafurioară sau o cană pictată cu gust, o piesă de intarsie sau pirogravură ar face în mod sigur o impresie mai bună decât banalele pliante şi broşuri, care oricum sunt depăşite şi au nevoie de update. În Occident, arta „hand-made” este foarte bine apreciată. Talente avem, artişti de bun gust există şi la Lugoj. Deşi s-a tot promis în campaniile elctorale că una din „vămile” Podului de Fier va deveni un magazin al lor, Lugojul nu are, nici la ora actuală, o prăvălioară a artiştilor locali. Aceştia nu cerşesc, nu stau cu mâna întinsă, vor doar să se facă mai bine cunoscuţi, ca şi Ana Lugojana, simbolul căruia îi refuzăm dreptul la viaţă. (Cristian Ghinea, editorial în „Redeşteptarea”)

Read Full Post »