Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 13 februarie 2015

Inginerul Popa a ajutat zeci de oameni să se vindece de boli grave. În perioada comunistă, un înalt funcţionar de la Inspectoratul General de Stat pentru Controlul Calităţii Produselor era aşteptat cu sufletul la gură în uzinele patriei. Nu de teamă că ar fi putut găsi cine ştie ce nereguli, ci cu speranţă şi bucurie. Inginerul Valeriu Popa, căci despre el este vorba, era un tămăduitor adept al terapiei naturiste şi un energoterapeut care a salvat multe vieţi spunând oamenilor să înceapă rapid tratamentul unor afecţiuni pe care nici nu ştiau că le au. Maiştri, ingineri sau simpli muncitori făceau coadă ore în şir la „domnul inspector”, pentru a fi examinaţi de acesta şi pentru a primi reţetele sale originale. La sfârşitul programului, inginerul Valeriu Popa era extenuat, dar rar îşi permitea să nu îi examineze pe toţi cei care se prezentau la el. Cei de sus, din „conducerea de partid şi de stat” ştiau bine cu ce se ocupă inginerul Popa în delegaţiile sale, dar îi dădeau liber prin acordul lor tacit. De ce? Pentru că Valeriu Popa îi tratase pe mulţi dintre ei, avertizându-i la timp asupra unor boli pe care aceştia le aveau, înainte de a fi prea târziu.

Era un senzor viu: ştia imediat ce boli ai avut în copilărie. Valeriu Popa a ajuns de câteva ori şi la Lugoj. Numai la fosta IUPS (Interprinderea de Utilaje şi Piese de Schimb, devenită apoi SILCOM) a venit de cinci-şase ori la sfârşitul anilor ‘70 şi începutul anilor ’80. „Urmărea calitatea produselor de export şi, când aveam astfel de exporturi, în RDG, Mongolia sau alte ţări socialiste, el venea la Lugoj. Făcea şi consultaţii, în fabrică, prin birouri, dar şi la hotel sau chiar la domiciliul celor care îl solicitau. Îi examina cu mâinile, le lua pulsul chinezesc, cu patru degete, căuta zonele reflexe cu probleme, era foarte concentrat. Chiar şi celor neîncrezători le câştiga imediat încrederea pentru că, după această examinare, spunea fiecăruia cu precizie de ce boli suferise în copilărie şi în tinereţe. Nu greşea niciodată”, îşi aminteşte inginerul Sorin Murariu.

valeriu-popaValeriu Popa era un adevărat „senzor viu”. În legătură cu consultaţiile sale neconvenţionale, oamenii de la IUPS îşi amintesc de cazul unei femei ce lucra la prese, în secţia de montaj. Valeriu Popa a trecut pe lângă ea, s-a oprit, a ridicat mâinile şi a spus: „dumneata ai tijă”. Femeia a rămas uimită, avea într-adevăr o tijă metalică pentru corectarea unei fracturi, dar nu ştia nimeni acest lucru. Apoi, Popa i-a acordat o scurtă consultaţie, însoţită de câteva recomandări sumare. Oferea oricui avea nevoie ajutor dezinteresat şi gratuit. Mai mult, Valeriu Popa nu se considera tămăduitor, ci doar un „sfătuitor”. De fapt, mulţi aflau că se tratează degeaba şi cauzele se află în cu totul alte locuri decât credeau ei. Spunea, de pildă: „problema ta nu se trage de la inimă, ci de la respiraţie” şi era bine să îl asculţi.

Terapii neconvenţionale: şocante, dar cu rezultate. Fosul şef al biroului de Control al Calităţii (CTC) din fabrică, Toni Farcaşiu, a trăit un episod incredibil. Întorcându-se cu maşina de la Timişoara, Valeriu Popa, care îl însoţea, i-a spus brusc să oprească. Au tras pe dreapta într-un loc unde creşteau urzici pe marginea drumului, iar Valeriu i-a recomandat omului uluit să mănânce câteva, aşa ude cum erau de rouă. Cu mari reţineri, acesta s-a supus. Urzicile ude nu i-au afectat deloc cerul gurii, iar după ani de zile pacientul a recunoscut valabilitatea unei terapii care părea la prima vedere nebunie curată. Chiar şi directorul de atunci al fabricii, Nicolae Bârligă, care avea afecţiuni la picioare, a apelat cu succes la puterile tămăduitoare ale inspectorului de la Bucureşti. La indicaţiile sale s-au vindecat şi alte persoane: o ingineră care suferea de o boală foarte gravă cu ajutorul unei diete stricte, pe bază de varză acră şi un maistru (dl. Sotir), avertizat de o problemă la picior care, nedetectată, ar fi adus chiar la amputarea membrului.

DSC02070

La rândul lui, inginerul Gheorghe Burada îşi aminteşte că „Popa Valeriu venea în fabrică doar simbolic pentru control, el venea de fapt pentru oameni. Era de ajuns să îi fii prezentat, da mâna cu tine, te privea şi îţi spunea din prima ce probleme ai. Eram pe secţie împreună cu Bruno Reichenbach şi aşa ne-a scanat pe amândoi. Asta pe mine m-a şocat. Apoi, mai avea un obicei: dacă avea chef să se aşeze jos, în mijlocul trotuarului, aşa făcea! Spunea mereu: spiritul depinde de carcasă, dar carcasa, adică organismul, şi terminalele lui, ochi, gură, urechi etc. trebuie protejate. Protejaţi-vă organismul şi dacă el are vreo nevoie, nu-l refuzaţi. Nu amânaţi somnul, nu amânaţi odihna sau mesele zilnice”.

În epocă, Lugojul era refugiul ideal. Ca şi alţi oameni care l-au cunoscut, Gheorghe Burada spune că tămăduitorul de la Bucureşti iubea mult Lugojul. Poate pentru energia sa pozitvă, dar mai probabil pentru că era oarecum ferit de ochiul vigilent al Capitalei… Se pare că tocmai această „autonomie individuală” promovată în plin comunism de Valeriu Popa nu a mai fost pe placul regimului. Până la urmă, Valeriu Popa a fost „tras pe linie moartă” după ce aderase la mişcarea Meditaţia Transcedentală, în urma căreia au avut de suferit mulţi intelectuali de marcă ai vremii, precum Aurora Liiceanu sau Andrei Pleşu. Fondată de Nicolae Stoian, mişcarea nu presupunea altceva decât şedinţe de tehnici orientale de relaxare, care au fost catalogate de Miliţie şi Securitate drept complot şi chiar trădare. După Revoluţie, Valeriu Popa a scris multe cărţi pe teme esoterice sau de terapie naturistă, a fost în Himalaia şi America de Sud. A murit în 1997, tocmai când ştiinţele vindecării naturiste luaseră mare avânt şi nu mai erau persiflate, ca înainte. (Cristian Ghinea)

 

Reclame

Read Full Post »

Publicului de azi i-ar veni cu greu să creadă că, într-o vreme, la Lugoj aveau loc spectacole de balet susţinute chiar de ansamblul oraşului. Corpul de balet, ca şi formaţia de estradă sau Corul Vidu, aparţineau de Casa de Cultură a Municipiului, iar lugojenii nu trebuiau să aştepte oaspeţi de la Timişoara, ci se puteau delecta cu producţiile coregrafice locale. Din anii ‘50 şi până la jumătatea anilor ‘70, existenţa baletului s-a datorat unui nucleu profesoral de valoare, format din Delia Bârlea, Edith Potoceanu şi Adela Stereletz, profesoara Edith Potoceanu pregătindu-i, printre alţii, pe doi lugojeni de renume: marele balerin Gelu Barbu şi gimnasta campioană mondială universitară Alina Goreac.

balet lugoj 1964

 

Repertoriu ambiţios. Spectacolele de balet ale trupei din Lugoj, deşi erau interpretate de amatori, aveau un repertoriu impresionant de autori români şi străini: Ceaikovski, Adam Glazunov, Pejka, Leo Delibes, Johann Strauss, Karl Maria Weber, Mozart, Debussz,, Reinhold, Bela Bartok, Serghei Prokofiev, Ottorino Respighi, Moiseev şi Ciprian Porumbescu. Ca întotdeauna, lugojenii nu sufereau de complexul provincial şi căutau mereu atingerea unor performanţe de artă elevată. Mai mult, popularizarea baletului – gen care îmbină dansul, muzica şi pantomime, a adus un public destul de numeros. În fiecare an, se organizau între două şi patru spectacole de balet, la care se adăugau cele din deplasare.

Peste o mie de spectatori plătitori pe an. O statistică a biletelor vândute, păstrată în arhivele Casei de Cultură a Municipiului, arată că în zece ani, între 1964 şi 1974, trupa de balet a înregistrat 4.623 spectatori la spectacolele de la Lugoj şi peste 5.700 la cele din afara oraşului (cf. Gheorghe Luchescu – “Lugojul cultural-artistic, tradiţie şi contemporaneitate” – 1975). Spectacolele au fost prezentate la Lugoj, dar şi în Bucureşti, Timişoara, Hunedoara, Reşiţa, precum şi în localităţi învecinate – Belinţ, Chizătău etc. Formaţia, îndrumată în acea perioadă de profesoarele Edith Potoceanu şi Adela Streletz, a avut în acea perioadă peste o mie de spectatori plătitori pe an, ceea ce este şi azi un record demn de tot respectul.

balet Lugoj

Medalia de aur, pe ţară. La începuturile sale de după război, baletul lugojean a avut o ambiţioasă participare la Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenílor, ţinut în 1953 la Bucureşti., cu baletul “Jeanne d’Arc” de N. Pejka. Poate cea mai bună performanţă a trupei noastre de balet a fost Premiul I şi medalia de aur la etapa finală a concursurilor formaţiilor teatrale şi musical-coregrafice de la Bucureşti obţinută în iulie 1974. Distincţia a fost acordată pentru tabloul coregrafic “Sacrificiul”, cu o temă predilectă în epocă – aceea a luptei antifasciste. Alte premii importante au fost Premiul I la Concursul interjudeţean de la Hunedoara, cu baletul “Dunărea albastră” de Johann Strauss şi o Diplomă de Merit la Concursul Artistic Republican din 1964, faza finală. Deşi balerinele şi balerinii lugojeni erau amatori, a existat o preocupare demnă de toată lauda pentru diversificarea repertoriului, prin momente coregrafice precum “Gânditorul” sau dansul comic “Shimy Fox”.

Baletul clasic, necorespunzător “educaţiei politice a maselor”. “În ultimii ani, sufletul activităţii corpului de balet a fost instructoarea şi profesoara Adela Streletz. De fapt, ea era cea care procura de la Opera din Timişoara costumele de spectacol, se ocupa de toate. Treptat, baletul a funcţionat în paralel cu o trupă de dans modern, iar doamnei Streletz îi revine meritul înfiinţării acestei trupe, în premieră la Lugoj” – spune Ioan Cojocaru, fostul referent al Casei de Cultură. În ciuda comportării meritorii a acestui inedit corp de balet, tendinţa de politizare a vremii şi-a impus până la urmă punctul de vedere. Activitatea baletului s-a diminuat, mai ales repertoriul clasic, iar trupa a fost înghiţită de aşa-zisele formaţii literar-muzicale-coregrafice, pentru „a spori contribuţia la educaţia politică a maselor”. Această redirecţionare a talentului şi dăruirii artistice a pus capăt, practic, perioadei în care baletul de sine stătător era o opţiune de bună calitate pentru publicul lugojean. În anii din urmă, baletul mai era predat la Şcoala de Arte, însă o trupă permanentă, care să susţină spectacole cu regularitate, nu mai există. (Cristian Ghinea)

Read Full Post »