Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 12 februarie 2015

„Mi s-a dat încredere, a fost o şansă pentru mine, a fost ceva providenţial” – aşa vorbeşte sora Agnes despre călătoria sa în celălalt capăt al lumii. Din dragoste de Cristos, Agnes Horvath, soră de caritate din ordinul Sfintei Ioana Antida, s-a aflat timp de şase luni într-una dintre cele mai sărace regiuni ale Indiei: statul Tamil Nadu. Misiunea sa a fost slujirea lui Dumnezeu şi ajutorarea nevoiaşilor.

KONICA MINOLTA DIGITAL CAMERA

Comunitatea creştină din Tamil Nadu. Agnes Horvath s-a născut la Caransebeş, la 19 martie 1974. Împreună cu sora sa geamănă intră în Congregaţia surorilor de caritate din ordinul Sfintei Ioana Antida de Touret în 1996. După noviciatul petrecut la Bucureşti, pleacă în Italia şi urmează studiile de filozofie (doi ani) şi de teologie (trei ani) la Universitatea Pontificală Gregoriană a călugărilor iezuiţi din Roma. În momentul de faţă, sora Agnes se află la Lugoj, unde se ocupă de 22 de copii din Mondialul Bocşei, în cadrul Centrului socio-educativ Sf. Ioana Antida deschis în cartier. Am întrebat-o cum a ajuns în India şi mi-a răspuns, simplu: „În anul 1999, când s-a sărbătorit în întreaga lume bicentenarul congregaţiei, se dorea ca activitatea concretă a surorilor de caritate să fie întărită. Aşa s-a hotărât să se deschidă o casă de ajutor şi în India, în statul Tamil Nadu, iar eu m-am oferit să plec acolo. Ştiam că în Tamil Nadu există o biserică catolică, însă de rit siro-malankar, mai apropiată de cultul greco-catolic de la noi. Prin preotul local, episcopul de acolo a luat legătura cu congregaţia. El dorea înfiinţarea unei case pe care am numit-o Unity House, unde 20 de fete indiene, de la 9 la 18 ani, provenind din familii foarte sărace, să aibă parte de educaţie religioasă, dar şi general-umană. Aşa m-am stabilit în orăşelul Naddaikavu, lângă reşedinţa districtuală Martandam, timp de şase luni – din octombrie 2005 până la sfârşitul lui martie 2006”.

2005 comunità internazionale blog

Sărăcia absolută de după tsunami. „Prima impresie a fost cea de bunătate sufletească. În ciuda sărăciei, oamenii sunt foarte primitori şi generoşi. Peste săptămână, făceam vizite la diverse familii şi, din toată lipsa lor, se bucurau să ne ofere ceva: un pahar de ceai sau de lapte. Erau case unde n-am văzut nici un obiect de mobilier, ci doar o rogojină unde oamenii dorm şi mănâncă. Sunt de fapt adăposturi lipsite de demnitatea unei case, nu seamănă cu un loc unde te poţi retrage în linişte, par mai degrabă catacombe. Este sărăcia absolută” – spune sora Agnes, care adaugă că „valul ucigaş tsunami din decembrie 2004 a lovit la numai 50 km de Naddaikavu şi nu s-a mai reconstruit nimic. În locul caselor luate de ape, guvernul a adus barăci de aluminiu sau de tablă, unde peste zi temperatura e de peste 30 de grade, deci nu se poate trăi înăuntru. În India, pentru a opri explozia demografică, femeile sunt sterilizate după naşterea celui de-al doilea copil, iar cele care şi-au pierdut ambii copii în tsunami consideră că guvernul a lovit direct în familia lor. Din păcate, statul indian este extrem de birocrat cu asociaţiile străine care vor să dea o mână de ajutor. Cu tot dezastrul de acolo, în ciuda sărăciei, rar am văzut pe cineva să cerşească, pot spune că oamenii au o demnitate a lor”. În zona Naddaikavu, speranţa de viaţă este în jur de 45 de ani.

DSC00025blog

Bărbatul decide, femeia nu contează… La Unity House, românca a întâlnit alte trei surori: Sor Ferrial şi Mylady din Liban şi Maria Rita din Italia. Cele 20 de fete care frecventează şcoala provin din cele mai sărace familii („săraci între săraci”) ale comunităţii creştine tamile, care reprezintă cam 3% din populaţia statului. Însă chiar şi creştinii îşi păstrează rădăcinile lor hinduse, sunt şi familii mixte, aşa că nu există probleme interconfesionale.
„În India, femeia nu contează. Bărbatul din familie este cel care decide, chiar dacă e vorba de un frate mai mic. Căsătoriile sunt aranjate, părinţii aleg iar copii sunt sortiţi unul altuia încă de mici. Prin tradiţie, familia fetei trebuie să plătească dar de nuntă de la 7 lak în sus (circa 3.000 de euro). Pentru aşa o sumă, se lucrează o viaţă întreagă, iar familiile cu fete sunt disperate. Cât am stat acolo au fost chiar trei sinucideri din această cauză. În plus, chiar dacă femeia are un serviciu, după căsătorie trebuie să renunţe la el. Tradiţiile acestea sunt cauze ale sărăciei.” – spune sora Agnes.

DSC00026 blog

Pentru a da mai multă demnitate femeilor, micul aşezământ creştin din Naddaikavu a deschis un centru numit „Sodas” pentru adolescentele indiene, care fac un curs de croitorie şi de marochinărie. Materialele şi genţile cusute de ele sunt apoi vândute, ceea ce le oferă celor 15 tinere ale centrului un mic venit personal. Surorile de caritate au fost foarte bine văzute de către localnici, pentru că, având şi pregătire medicală, au făcut vizite bolnavilor care nu-şi pot permite asistenţă de specialitate (serviciile medicale sunt foarte scumpe). În plus, datorită faptului că nu există apă curentă (bolile de piele sunt foarte frecvente), iar apa potabilă este o problemă, în curtea aşezământului a fost forată o fântână de mare adâncime, unde toată lumea este binevenită. O astfel de fântână este considerată o adevărată bogăţie prin partea locului.

DSC00022blog

„Aici, săracul nu are voce, dar trăieşte prin rugăciune”. Sora Agnes este profund impresionată de experienţa trăită în India. Indiferent dacă a avut de-a face cu hinduşi sau creştini, ea a apreciat credinţa lor extraordinară: „Este un popor cu multă credinţă. Aici, săracul nu are voce, dar trăieşte prin rugăciune. De exemplu, familiile creştine se roagă împreună în fiecare seară… Când vezi bucuria cu care dăruiesc din puţinul lor, nu poţi să nu te gândeşti ce păcat este că noi, în România sau în Occident, îl uităm adesea pe Dumnezeu. Trăind de la egal la egal cu indienii, am redescoperit totul, am reconsiderat fiecare gest, până şi simplul fapt de a mătura prin casă. Acest popor trăieşte aievea patimile lui Cristos, iar pentru credinţa lui cred că suntem iertaţi de păcate şi noi, cei care avem atâtea bogăţii, dar nu le preţuim”. (Cristian Ghinea)

Reclame

Read Full Post »

CG CristianaAcum un sfert de veac, anul 1990 începea cu enorme speranţe de libertate însă, după numai şase luni, aveam parte de crunte dezamăgiri. Ceva nu se încadra în tabloul generos pe care ni-l imaginam fiecare dintre noi. Prima îndoială că lucrurile nu ar fi tocmai aşa cum le-am sperat au venit la doar câteva zile după Revoluţie. În 26 decembrie 1989, o mare de oameni adunaţi la Bucureşti smulgeau cu greu promisiunea diriguitorilor ţării, membri ai FSN, că partidul comunist va fi scos în afara legii. A fost încă un semnal că ceva ne scapă, că în spatele cortinei există ceva insidios, că suntem hrăniţi cu jumătăţi de adevăr. Însă nimic nu avea să ne pregătească pentru filmul de groază al primelor şase luni din primul an al libertăţii nostre regăsite.

Manifestaţiile anticomuniste soldate cu ciocniri violente din 12 ianuarie 1990, care au avut loc în Piaţa Universităţii, Piaţa Romană şi Cimitirul Eroilor, au fost urmate de prima mineriadă sălbatică, ce a răvăşit Capitala în zilele de 18-19 februarie. Nici n-aveam să ne revenim din şoc, că trăznetul a lovit la Târgu Mureş, unde conflictele interetnice i-au pus faţă în faţă pe români şi maghiari, la 18-19 martie. Unitatea din decembrie ’89 a fost înlocuită de ură, dezbinare, intoleranţă. Oamenii continuau să moară şi după Revoluţie, prinşi într-un joc implacabil şi de neînţeles. Iar cursul nefast al lui 1990 a continuat cu a doua mineriadă, cea de la 13-15 iunie 1990, care a pus capăt manifestaţiei din Piaţa Universităţii şi a „îngropat” multă vreme imaginea de stat european civilizat a României.

biserica

Anul discordiei noastre nu a ocolit nici viaţa cultelor. Firescul nu şi-a găsit locul nici aici. Credincioşii greco-catolici din Ardeal au ajuns să se îmbrâncească cu ortodocşii prin biserici şi catedrale, printre icoane, cerând dreptul de retrocedare al lăcaşelor lor de cult. Drepturi rămase şi azi doar pe hârtie şi în stadiul de speranţe. Cu o singură notabilă excepţie: retrocedarea catedralei Greco-catolice din Lugoj, de la a cărei revenire în sânul Episcopiei Unite de Lugoj s-au împlinit 25 de ani. La 21 ianuarie 1990, prima şi singura catedrală restituită cu inima deschisă greco-catolicilor a fost cea de la Lugoj. Un gest normal, dar care avea caracter de excepţionalitate într-un an al anormalităţii, un an sălbatic, plin de ură şi resentimente. Este un eveniment uitat, celebrat în cadru restrâns, cum s-ar spune, dar un eveniment mare.

lansare Catedrala

4 ianuarie 2015 – lansarea volumului „«Cazul Corneanu». Banatul lui. Ecumenism ratat?” semnat de jurnalista Ramona Băluţescu

Faţă în faţă au stat atunci doi mari ierarhi – Mitropolitul Nicolae Corneanu al Banatului şi episcopul devenit mai târziu Arhiepiscop de Lugoj – PSS Ioan Ploscaru. Faţă în faţă au stat atunci Smerenia şi Iertarea. Un Mitropolit cum Ortodoxia contemporană n-a mai avut, trecut recent la cele veşnice, şi un Arhiepiscop care a stat 17 ani în temniţele comuniste, condamnat pentru simplul fapt că nu şi-a abandonat credinţa. Doi mari înţelepţi, ridicaţi cu mult deasupra timpurilor tulburi pe care le traversau, şi care şi-au trecut unul altuia Cheia catedralei, ca pe o taină împărtăşită în comun.

Lugojul a predat atunci întregii ţări o lecţie de toleranţă religioasă şi de atitudine ecumenică reală, asumată. O lecţie pe care lacomii şi grobienii vremurilor acelea, porniţi buluc pe calea îmbogăţirii peste noapte şi a bălăcărelii politice, nici n-au băgat-o în seamă. Numele lor s-au şters din răbojul vremii, dar acest moment unic îşi păstrează şi azi, neştirbită, strălucirea. (Cristian Ghinea)

Read Full Post »