Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 4 noiembrie 2012

Un ofiţer de armată a devenit „doctor” de ceasuri vechi. În fiecare dimineaţă de vară, pensionarul militar Constantin Neculai are ritualul său. Coboară în curtea blocului de pe strada Cernei, unde locuieşte, şi deschide boxa transformată, de ani buni, în atelier de ceasornicărie. Din acest moment, el se consacră unui meşteşug care îi este deopotrivă şi pasiune: repararea ceasurilor mecanice. „Sunt printre ultimii ceasornicari din oraş care mai repară ceasuri vechi, mecanice. Acuma, toată lumea are ceasuri electronice, ieftine şi care, atunci când se strică, se înlocuiesc cu altele noi”, spune Constantin Neculai, fost ofiţer tehnic de tancuri şi auto în Garnizoana Lugoj. Însă abia după ce s-a pensionat (în grad de locotenent colonel) în 1982, dl. Constantin s-a putut dedica în voie pasiunii sale migăloase, care l-a fascinat încă din copilărie.

„Am învăţat cum se repară ceasurile încă de mic. Am copilărit la Galaţi, unde l-am cunoscut pe un neamţ, Arthur Preda pe numele lui, care lucra la Atelierele Principale CFR din oraş, ca sculer-matriţer. Omul ăsta ştia de toate, era un meseriaş excepţional. Repara orice fel de ceasuri, dar şi case de bani, maşini de cusut, chiar şi puşti de vânătoare sau pistoale, pentru care era autorizat. Eu am ajuns ca militar la Lugoj în anul 1952, şi de atunci până la pensie am lucrat ocazional câte un ceas, dar numai pentru mine”, spune dl. Constantin.

Doctor de ceasuri vechi. Ceva din disciplina fostului ofiţer de tancuri s-a transferat ceasornicarului de azi, care examinează cu grijă fiecare „pacient”, pentru a pune un „diagnostic” în cunoştinţă de cauză. Când l-am vizitat, tocmai examina un mecanism şi făcea „reţeta”: „Ceas cu cuc rusesc 1955-1960: roată ancoră cu fus rupt, pârghii de legătură lipsă, mecanism cu lagăre uzate” etc. Odată defecţiunile notate, se trece la faza alegerii uneltelor. L-am întrebat cum face rost de sculele de ceasornicărie, care sunt foarte scumpe. „Prin 1970 am cunoscut la Caransebeş un ucrainian, care era foarte bun meseriaş, şi l-am întrebat acelaşi lucru. El mi-a arătat un mic strung pe care şi-l construise singur, şi cu care îşi confecţiona orice fel de unealtă”, spune Constantin, care a preluat ideea şi are acum propriul strung miniatural. Cu acesta, confecţionează atât piese, cum ar fi axele de balansier la ceasurile de mână sau de buzunar, dar şi scule precum pile, poansoane sau şurubelniţe.

Solicitările vin de la colecţionari. Domnul Constantin a lucrat pentru colecţionari din Timişoara, care aduceau ceasuri de mână, dar mai ales de buzunar, mărci celebre precum Doxa sau Longines, unele cu carcasă şi capac de argint. Cel mai vechi ceas care i-a trecut prin mână a fost un orologiu care nu avea înscrisă data fabricaţiei, dar care purta menţiunea că „ultima reparaţie s-a făcut în 1816”. Era un ceas de perete, cu roată numărătoare la bătaie, construit manual. În ultimii ani, i-au trecut prin mâini tot felul de ornice româneşti, dar şi ruseşti: ceasuri de mână Omega, Pobeda, ceasuri de mână cu deşteptător Poliot, ceasuri cu cuc Maiak, ceasuri de damă Zaria sau ceasuri de masă Slava. A reparat ceasuri de biserici, dar şi patefoane sau gramofoane cu manivelă… „Eu lucrez pentru vecini, pentru prieteni sau pentru colecţionari lugojeni, cum ar fi d-l Gheorghe Busuioc. Lucrez din plăcere, chiar dacă îmi solicită mult vederea. Un ceas mare distrus îmi ia o săptămână sau chiar mai mult, pentru că trebuie să-mi fac singur sculele, cheile”, spune ceasornicarul nostru. Deşi îi place mult ceea ce face, Constantin Neculai are un singur regret: nu are cui să dea mai departe meşteşugul său. Şi aşa, încet-încet, se va pierde încă o meserie… (Cristian Ghinea)

Reclame

Read Full Post »