Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 1 august 2012

La 71 de ani, lugojeanul Ioan Berariu urcă pentru a noua oară în Alpii Dolomiţi ai Italiei. Anul acesta, expediţia sa vizează un vârf de 3.200 de metri din Masivul San Martino di Castrozza. Ioan Berariu este inginer, arhitect şi membru fondator al Clubului “Concordia” din Lugoj. Născut în oraşul nostru, domnul Berariu este un împătimit al muntelui şi al vieţii active în aer liber, în general. A început drumeţiile montane în 1977, pe Vârful Padeş, după care a colindat  toate masivele muntoase din România: Retezat, Făgăraş, Godeanu, Piatra Craiului, Ceahlău şi, bineînţeles, Munţii Banatului. Zona sa suflet este, a fost şi va rămâne Muntele Retezat şi mai ales lacurile de acolo. Din 2004, el urcă cel puţin o dată pe an în masivul Alpilor Dolomiţi, impunătorul grup montan din Nordul Italiei. La 71 de ani, se simte mai în formă ca oricând şi plănuieşte o nouă expediţie alături de pasionaţi ai escaladei din Lugoj, Timişoara şi Reşiţa.

La 71 de ani, se simte mai în formă ca oricând

“Totul a început când doi membri ai Clubului “Concordia” din Lugoj, stabiliţi în Germania, l-au luat cu ei pe Neluţu Nicolae, unul dintre băieţii cu care urcam şi eu pe munte, iar părinţii lui îmi spuneau mereu să am grijă de el. În 2004, au chemat şi un grup de şase lugojeni acolo, în Dolomiţi, pentru o tură împreună. După treaba asta, când am văzut ce minunaţi sunt acei munţi, mi-am zis să revin în fiecare toamnă, atâta timp cât mă mai ţin picioarele!”, spune Ioan Berariu.

Expediţia 2012 va avea loc între 25 august – 2 septembrie, în Masivul San Martino di Castrozza. “Anul acesta, am ales o ascensiune în zona Belluno, care este la 80 de km de Veneţia. De la Lugoj la destinaţie sunt 1200 de kilometri şi cam 13 ore de mers. Belluno se află în Munţii San Martino, iar baza o vom stabili la campingul Castelpietra”, pecizează Berariu. Expediţia va urca pe diferitele trasee cu ferate spre vârfurile Cima della Stampa, la 2550 m altitudine şi Val di Roda, înalt de 2780 de metri. Cel mai înalt vîrf care este în programul expediţiei are 3192 de metri şi se numeşte Cima della Vezzana.

În cei opt ani de expediţii, Ioan Berariu a avut şi momente dificile. Într-o toamnă rece a rămas blocat în bivuac o noapte pe munte, datorită vântului foarte puternic, iar în alt an ploaia a făcut imposibilă urcarea, din cauza pietrelor umede şi foarte alunecoase. “Am avut parte de tot felul de aventuri din astea, dar accidente sau măcar incidente nu am avut”, adaugă Berariu. Deşi a trecut pragul celor 70 de ani, lugojeanul este într-o formă de invidiat. În acest an, a fost de două ori (în lunile ianuarie şi martie) la ski în Austria, la Hillertal, în valea Hillerului, lângă Innsbruck.

Expediţia „Concordia” în Alpii Dolomiţi. Primul din stg., Ioan Berariu

Din echipa de anul acesta mai fac parte Călin Ţîru, Adriana Zubac, Cristina Trif, familia Dan, Gabi şi Alex Petrescu, familia Daniela şi Arpad Toth, familia Roxana şi Norbert Kristoff – membri ai Clubului „Concordia” din Lugoj, alpinişti din Timişoara, precum şi membri ai Clubului „Bike Attack” din Reşiţa.

În fiecare an facem această tură prin Dolomiţi, împreună cu domnul inginer Berariu, care este mereu într-o formă excelentă. Tura ţine cam o săptămână şi este realizată pe un traseu Via Ferrata, mai exact un traseu cu corzi metalice şi scări, la o altitudine de peste 3.200 de metri. Traseul nu necesită costum complet de alpinism, însă este nevoie de ham şi de două corzi pentru potecile unde sunt instalate cabluri metalice”, spune Călin Ţîru, unul din membrii expediţiei lugojene. Ţîru apreciază traseul din acest an ca „mediu spre greu”, nu atât din cauza altitudinii, de 2.500-3.200 de metri, cât mai ales din cauza pereţilor de stâncă verticali, din calcar dolomitic (dolomită), care trebuie escaladaţi şi al coborârii pe grohotişuri instabile. Ca orice alpinist, Ţîru se arată mai preocupat de vreme decât de dificultăţile traseului montan: „am urmărit atent prognoza pe finalul lui august şi se anunţă vreme bună pentru escaladă, plus că avem avantajul că în această perioadă sunt mai puţini turişti, deci e mai mult loc pe traseu”.

Munţii Dolomiţi – foto din expediţia „Concordia” 2008

În ediţiile anterioare ale expediţiilor sale, arhitectul Berariu şi grupul „Concordia” au mai făcut ascensiuni în Masivul Sella de lângă renumita staţiune de ski Valgardena, dar mai ales (timp de patru ani) în Cortina D’Ampezzo, la Tofana, Soratis, Cristalo şi Civetta. La 71 de ani, Ioan Beraiu le adresează tinerilor un îndemn: dacă vor să rămână la fel de vioi cât mai mult timp, ca la 25 de ani, cel mai bun energizant sunt expediţiile montane! (Cristian Ghinea)

Reclame

Read Full Post »

Până la jumătatea anilor 70, pe Timiş aveau loc adevărate regate cu bărci artizanale! Până la jumătatea anilor 70, pe Timiş aveau loc, din primăvară până-n toamnă, adevărate „regate” cu bărci artizanale, construite de meşteri care abia aşteptau lansarea la apă pentru a-şi dovedi calităţile faţă de clienţi. Clienţi care, la rândul lor, abia aşteptau să impresioneze prietenii şi mai ales fetele pe care le luau în lungi plimbări de-a lungul râului, până sus la „schleis”, la izvor adică, undeva pe la Moara Şpănească. Pentru că în anii 50-60 nu existau îndiguirile de acum, accesul la apă era mult mai uşor, iar proprietarii bărcilor foloseau curţile şi acareturile celor care locuiau pe mal, pentru a adăposti caiacele respective. Încă din perioada de dinainte de război, la Lugoj exista un tâmplar de meserie, Peter Bernat, care ştia să facă ceea ce atunci se numeau „luntri” pentru plimbări pe Timiş.

În anii 60, tradiţia a fost preluată de un anume Reli Ignea, instructor la Şcoala Textilă Lugoj – Unitatea C, de pe Xenopol, care se specializase în construcţia de bărci, având la dispoziţie din belşug rame folosite în industria textilă. „Îmi amintesc că erau făcute din lemn de tei, iar partea de jos era din tablă zincată fălţuită. Avea taival jos, ca să nu se lovească de pietre, când apa era mică, iar partea de sus era confecţionată din pânză de in bine întinsă şi impregnată cu ulei de in” – îşi aminteşte Vasile Belinţan, unul dintre proprietarii de bărci care făceau în mod regulat „croaziera” pe Timiş, de la podul de beton şi până la Moara Şpănească. A fost foarte mândru când şi-a lansat la apă barca, pe care a vopsit-o verde deschis şi a numit-o „Electra”. Barca avea 5m lungime, iar la mijloc, unde era grătarul de lemn pe care şedeau vâslaşii, şi avea 90 cm lăţime, pentru stabilitate. Încăpeau în ea patru persoane. Lansarea la apă se făcea în funcţie de debitul rîului – purtând pe umeri barca sau folosind un fel de cărucior cu trei roţi.

Cu barca pe Timiş – familia Streian în anul 1959

„Barcagiii” – iubiţi de fete, invidiaţi de gură-cască. Proprietarii de bărci aveau mulţi prieteni, mai ales vara, când distracţia favorită era la Timiş. Privitorii gură-cască de pe mal îi invidiau, iar fetele erau mereu bucuroase să fie invitate la o plimbare cu barca. Traseul standard trecea prin tot oraşul. „Porneam de la podul de beton, apoi se trecea pe la Biserica Reformată, ocolind resturile podului de lemn rămase de pe vremuri. Apa se elibera din faţă de la Brediceanu, până după podul de fier, după care treceam iar pe cealaltă parte, pentru a ocoli zona poluată cu motorină de la Uzina Electrică. Ajungeam până la Ştrand, la „ţevi”, cum ziceam noi, acolo unde se trăgea apa din Timiş pentru alimentarea bazinului mare şi al celui mic pentru copii. Mergeam până sus, după podul ungurilor, apoi la plopii Mari şi la insulă, la „schleis”, la Izvor”, spune Vasile Belinţan.

Profesorul Streian a reuşit în 1955 să echilibreze primul catarg funcţional cu pânze

Un matematician rezolvă problema echilibrării catagului Printre fericiţii posesori erau Gheorghe Doboşan, din familie de meseriaşi, medicul generalist Dorin Siniteanu, Doru Gaşpar, bibliotecar la Clubul Tineretului, profesorul Nicolae Streianu, familiile Boceanu şi Szilagy şi alţii. Primul care şi-a dotat barca cu catarg a fost Doru Gaşpar, dar, după un „naufragiu” în faţă la Colegiul Brediceanu, el a renunţat. Cel care până la urmă a reuşit să echilibreze catargul şi să circule, în siguranţă, cu pânze, era un om al… calculelor, şi anume profesorul de matematică Streianu, cel care nu demult ne-a pus la dispoziţie, pentru „Pagina cu amintiri”, imagini ale plimbărilor sale cu familia din anii 1955 şi 1959.

În curtea Anticariatului Hoban de pe strada Someşului (spre piaţă) se află ultima barcă perfect conservată care făcea „croaziera” pe Timiş în anii 70

Romulus Reuţ făcea şi el parte din mica „elită nautică” a oraşului. „Eu am avut o sandolină, pentru că aşa se chema. Partea de jos era din tablă zincată foarte subţire, iar deasupra cadrul de lemn era îmbrăcat cu pânză vopsită. Cadrul bărcuţei era din lemn de ulm, folosit şi la roţile de căruţă. Avea 4,5 metri lungime şi două locuri, cu spătare. Vâselele erau sistem sistem caiac, care se întorc în mână. Am făcut sandolina asta prin 1959, în curtea unui atelier de tâmplărie la care aveam acces permanent. Profitam de asistenţa unei mâini de lucru calificate – tâmplar, tinichigiu, toţi vecini de-ai mei. Îmbinările erau cu şuruburi speciale de aramă, aduse de la Orşova”, spune Reuţ.

Doamna Hoban îmi spune că barca familiei a fost realizată după schema publicată într-o revistă

„Scuba-diving şi bărci cu motor. Inventivi, lugojenii îşi îmbunătăţeau mereu ambarcaţiunile. Reli Ignea şi-a acoperit barca în întregime cu tablă, apoi i-a anexat un motor rusesc de motoretă „Kau”. A fost urmat de Stelian Siniteanu, dar adevărata senzaţie nautică a furnizat-o regretatul Mihai Gordian, posesorul primul costum de scafandru sportiv din oraş – cu labe, vizor şi tub de respiraţie. Acesta „evolua” în apa care avea 3-4 metri adâncime dintre Teatru şi Brediceanu. Spre mijlocul anilor 70, această nevinovată formă de distracţie intrase deja în vizorul autorităţilor. Mai întâi au fost interzise bărcile cu motor, pe motiv că făceau zgomot şi… valuri, apoi şi „scuba-diving”-ul lui Gordian, mai ales că se făcea cu un costum primit de la o mătuşă din Austria. În jurul anului 1975, plimbările cu bărcile pe Timiş au încetat, pentru a fi reluate abia cum, după aproape 40 de ani!

Cristian Ghinea

Read Full Post »