Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 7 iulie 2012

Casa stăvilar de la Coştei reglează debitele Timişului şi Begăi încă de pe vremea austriecilor… Casa stăvilar de la Coştei este un monument istoric unic pe teritoriul judeţului Timiş. Este singura contrucţie cu caracter tehnic care este inclusă în lista de patrimoniu şi, în plus, este funcţională şi astăzi, la 250 de ani de la construcţie! Casa stăvilar de la Coştei a fost construită pe vremea stăpânirii austriece, între anii 1759-1760 şi a fost refăcută la anul 1860, cu înfăţişarea de azi. Vechiul stăvilar e folosit la reglarea debitelor, rol pe care îl are şi în zilele noastre.

“La ora actuală, la stăvilarul de la Coştei am introdus un sistem de automatizare. Dacă înainte, pentru închiderea sau deschiderea totală a stăvilarului era nevoie de patru ore şi patru oameni care învârteau la manivelă, pentru a direcţiona debitul într-o parte sau alta, acum, aceeaşi operaţiune se poate face electric în câteva minute”, spunea Titu Bojin, actualul președinte al Consiliului Județean Timiș, la acea oră director al Direcţiei Apelor Banat.

Dacă “electrica” pică, ne salvează tot vechiul sistem mecanic. Desigur, introducerea noului sistem se putea face cu înlocuirea celui vechi, moştenit de pe timpul austriecilor. Şi totuşi, nu s-a procedat aşa, din două motive. “Nu am înlocuit vechiul sistem pentru că are o valoare istorică, dar mai ales pentru faptul că, în situaţii de excepţie, atunci când cade curentul, suntem nevoiţi să apelăm la acest sistem mecanic”, explica Titu Bojin.

Casa stăvilar de la Coştei lucrează în tandem cu un alt punct hidro, stăvilarul de la Topolovăţ, care este şi el funcţional. La fiecare există câte un canal de legătură între Timiş şi Bega. La Coştei, prin acest canal, se scoate apa din Timiş şi se varsă surplusul în Bega, iar la Topolovăţ, procesul se desfăşoară invers: se scoate apa din Bega şi se varsă ce este în plus în râul Timiş. Practic, la Topolovăţ se reglează debitul normal reglat ca să intre în Timişoara. Este aşa-numitul sistem de dublă conexiune Coştei – Topolovăţ” – preciza Bojin.

Un nod esenţial pentru navigaţia pe canalul Bega. Ideea înfiinţării stăvilarului de la Coştei i-a revenit unui renumit inginer de la mijlocul anilor 1700, dr. ing. Maximilian Fermaunt. Dezvoltarea industrială a Timişoarei avea nevoie de un canal navigabil de transport al mărfurilor, iar siguranţa transportului era asigurată prin nodurile hidro de la Coştei şi Topolovăţ. Stăvilarul de la Coştei, în noua sa înfăţişare, îşi intră în rol după inundaţiile catastrofale de la 1859, când zeci de sate şi peste 500.000 de iugăre de pământ au ajuns sub ape. În 1872 ia fiinţă Societatea de Regularizare a văii Timiş-Bega, dar abia în 1902, după alte două inundaţii de amploare (1886 şi 1887), se dă o lege care stabileşte ca orice surplus de apă de pe canalul Bega să fie transferat în Timiş prin stăvilarul de la Topolovăţ. Însă rolul nodului hidrotehnic de la Coştei era esenţial la siguranţa circulaţiei pe canalul Bega. Casa stăvilar a fost refăcută în 2005, când s-au încheiat lucrările hidrografice de la Coştei. Valoarea totală a lucrărilor s-a situat în jur de 450 miliarde lei vechi, pentru baraj, sistemul de manevră, reparaţii la clădiri etc.

Un monument istoric cu viitor promiţător. Dacă pentru multe monumente istorice din judeţ viitorul “nu sună” tocmai bine, stăvilarul de la Coşeti este salvat tocmai datorită caracterului său tehnic, utilitar. Nodului hidrografic de la Coştei Rolul îi revine un rol important în perspectiva reluării navigaţiei pe canalul Bega. Canalul Bega are traseul Timişoara – Pancevo – Tisa – Dunăre, cu o lungime de 44 kilometri în România şi 72 km în Serbia. Mărfurile pot merge până la Viena, pe Dunăre, şi, de acolo, pe canalul Kelheim – Rin, până în nordul Europei. Proiectul, care se justifică tocmai prin costurile scăzute ale transportului fluvial, nu ar face decât să reia o realitate din anul 1738 – circulaţia pe canalul Bega.

Cristian Ghinea

Reclame

Read Full Post »

Timp de 45 de ani, la Lugoj se fabricau jucării de care se bucurau copiii din toată ţara. Astăzi, camioanele, trenuleţele electrice sau trusele de bucătărie produse la fosta „9 Mai” sau la „Julia” au rămas doar o amintire. În timp ce mulţi se miră că au existat jucării made in Lugoj, cunoscătorii urmăresc anunţurile colecţionarilor, care dau bani frumoşi pe maşinuţele şi garniturile de tren produse acum 20-30 de ani.

 

Povestea fabricii de jucării din oraşul nostru începe în 1924, când lugojeanca Julia Sidon înfiinţează o fabrică de „hârtie înnobilată” pe strada Magnoliei. Produsul principal al acesteia era aşa numita „hârtie – mătase” (foiţa de prăjituri, lucioasă pe o parte, subţire şi relativ mată), apoi hârtia creponată, chagrin (şagren), hârtia glace şi hârtia colorată de toate tipurile. După război, în 1947, pe lângă litografie, îşi începe activitatea şi secţia de jucării realizate din tablă. De atunci datează o serie de jucării care s-au fabricat cel puţin trei decenii la rând: caruselul cu cai (care mergea întors cu cheiţa), motocicleta cu motociclist, stația de benzină-pușculiță din 1961, seturile de bucătărie pentru fete (cu aragaz, veselă, oale) şi formele de nisip.

Jucăriile de plajă, cele mai apreciate în vacanţe. După naţionalizare, în 1950, unitatea ia numele de TRAMEPA, dar rămâne cu activităţile anterioare, de dinainte de război. În diferite faze, fabrica s-a numait „9 Mai”, apoi a trecut la Ambalajul Metalic Timişoara, a redevenit „9 Mai”, s-a transformat în secţie a IUPS Lugoj, devenind IUPS – „9 Mai”, după care, în 1991, devine „Julia”. Numele a fost binevenit, pentru că amintea de fondatoarea firmei, Julia Sidon, dar arăta şi obiectul de activitate: JUcării – LItografie – Ambalaje.

Firma „Julia” există şi astăzi, însă povestea secţiei sale de jucării se încheie în vara anului 1992. „Concurenţa jucăriilor chinezeşti, foarte ieftine şi care se găseau la tot pasul, a fost motivul principal al închiderii acesteia. Desigur, a mai fost inflaţia galopantă de la începutul anilor ’90, dar şi dispariţia distribuţiei centralizate prin sistemul Centrocoop” – spune ing. Sorin Murariu, director al societăţii „Julia”.

În perioada de glorie a anilor ’70–’80, fabrica avea între 300 şi 400 de angajaţi. Numărul lor varia în funcţie de perioadă. În perioada vacanţei de vară, de exemplu, erau angajaţi sezonieri necalificaţi, pentru că exista o cerere sporită de stropitoare, găletuşe, jocuri de nisip şi jucării de plajă. În acei ani, producţia de jucării de la Lugoj era estimată la trei milioane de lei pe an, în condiţiile în care un salariu obişnuit era de 1.800 – 2.000 lei.

Tobele, puşculiţele, bucătăriile şi genţile de grădiniţă erau printre cele mai vândute jucării. La acestea se adăugau toate tipurile de camioane, autobuze şi maşinuţe din tablă, ca şi macaralele cu manivelă. Deşi erau ieftine (costau între opt şi 12 lei), jucăriile produse la Lugoj cereau multă migală. De exemplu, un singur căluţ de la carusel avea şase puncte de îmbinare, care trebuiau să fie perfect simetrice, la fel şi motocicleta. Jucăriile din metal aveau însă şi dezavantaje: fiind realizate din tablă cositorită de 0,2 – 0,3 mm trebuiau făcute în aşa fel ca muchiile să nu taie. Omologarea lor era foarte anevoioasă: se testa să nu se producă accidente, să nu se separe în piese ce puteau fi înghiţite. În aceste condiţii, era aproape imposibil să mai propui noi modele de jucării din tablă.

Primul trenuleţ electric produs în ţară. Dar poate că cel mai cunoscut produs al firmei este primul trenuleţ electric produs în România, în trei variante: tren de epocă, cu locomotivă cu abur, tren de marfă şi de persoane, cu locomotove Diesel. Ing. Viluca Popadineţ, şefa de producţie de la „Julia”, îşi aminteşte: „În anii ’80 am trecut pe producţia jucăriilor de plastic, păstrând însă în producţie cele mai vândute jucării de tablă. Aşa au apărut cele trei garnituri de trenuleţ electric, autoraliul cu maşini pe pistă de plastic, vaporaşele injectate din plastic şi maşinuţele realizate din metal şi plastic. Vechile modele de camioane au primit roţi de cauciuc şi butuci de plastic – au fost modernizate, fără a fi însă mecanizate”.

Producţia trenuleţelor nu a fost deloc uşoară. Inspirate după modele PiKo, realizate în fosta R.D. Germană, acestea foloseau motoraşe fabricate în Hong Kong, iar restul era fabricat la Lugoj. Având în vedere cererea, fabrica s-a echipat cu patru maşini de injectat mase plastice (polistiren). Alimentatoarele erau realizate tot la Lugoj. Principala problemă era la garnitura cu vagoane de călători care, fiind mai lungi, aveau tendinţa să se răstoarne la curbe… Tot din plastic erau realizaţi şi „cei şapte pitici” – un set de şapte camioane în miniatură – foarte apreciate şi foarte ieftine.

Un proiect foarte interesant al atelierului de creaţie (format din opt proiectanţi, dintre care trei lucrau numai la partea electrică), a fost circuitul cu maşini de raliu. Acestea erau acţionate electric printr-un alimentator cuplat la şină, care transmitea printr-un sistem de perii mai departe tensiunea de comandă parin care se regla turaţia maşinii. Din păcate, la ora când acest proiect era gata, secţia de jucării îşi închidea porţile.

Nu-i puteam concura pe chinezi… „Nu-i puteam concura pe chinezi, când noi cumpăram tabla la preţul la care ei vindeau jucăriile şi atunci ne-am reprofilat pe ambalaje din metal, o piaţă relativ săracă în România” – spune directorul Sorin Murariu. După Revoluţie, stocurile de jucării au fost vândute la preţ redus sau oferite gratis grădiniţelor din Lugoj. Pe rând, firmele de profil din ţară au dat faliment: Buftea, AMEP Tecuci, „Amabarom” Ştei, „Energia” Constanţa, FAM Galaţi sau „Ambalajul Metalic” Timişoara. Privatizată în 1996, firma lugojeană „Julia” a rămas în prezent singura fabrică românească de ambalaj metalic care a supravieţuit pe piaţă. Poate că a ajutat-o şi faptul că păstrat numele Juliei Sidon…

Cristian Ghinea, foto – Cristian Ghinea

Read Full Post »

Dacă tot am deschis subiectul cinecluburilor, o plăcută întrevedere cu un artist timişorean mi-a adus la cunoştinţă câteva amănunte interesante despre Cineclubul “Constructorul” din Timişoara. Pictorul Mihai Teodor Olteanu, căci despre el este vorba, și-a deschis anul trecut la ProArte expoziţia de pictură cu titlul „Scara Raiului”. Invitaţii artistului plastic cunoscut şi drept „pictorul revoluţiei”, au fost scriitorii timişoreni George Lână, Petru Vasile Tomoioagă, Robert Şerban şi Lucian Petrescu.

Înainte de expoziție, Olteanu mi-a vorbit despre filmele realizate la Cineclubul „Constructorul”din Timișoara, care acoperă 20 de ani de activitate artistică. Lucram la un cineclub care se numea Constructorul şi care, din păcate, s-a desfiinţat la ceva vreme după Revoluţie. Gigi Huiban era mentorul acestui cineclub care a luat multe medalii în ţară, dar şi peste hotare. Îmi amintesc că, la Burgas, în Bulgaria, am luat de mai multe ori medalia de aur. Cu Gigi Huiban mergeam la Reşiţa, la Hunedoara sau Costineşti, la concursuri cu tema de eseu cinematografic. Vechile filme de atunci le-am trecut de pe pelicula de 16 sau 33 mm pe compact disc. Cel mai vechi film, început cu Deliu Petroiu, e consacrat Drumurilor. Era vremea când regizorul Mircea Daneliuc venea la cineclubul nostru, fiind prigonit după filmul Glissando, atunci când i-au cerut înapoi drepturile de autor, lui şi lui Tora Vasilescu, fosta sa soţie. Venea des în Timişoara şi i-am făcut câteva medalioane la cineclub. Lui Mircea Daneliuc, lui Dan Piţa, lui Mircea Veroiu le-am făcut primele trei-patru medalioane la Casa Studenţilor, până s-au prins oficialităţile de atunci şi au închis cineclubul de acolo. Am ceasuri întregi filmate cu criticul de artă Deliu Petroiu şi cu toate acţiunile desfăşurate la Galeria Cupola din Timişoara din 1992 încoace. Victor Popa (n.r. – fondator al TVT 89), cât a lucrat în televiziune, mi-a făcut un cumul al tuturor acţiunilor din ultimii trei-patru ani întâmplate la Cupola”, spunea artistul plastic timişorean.

Cristian Ghinea

Read Full Post »