Lugojeanul a adunat în jurul său peste 50 de iubitori ai aventurii pe două roţi, cu care face ieşiri regulate în afara oraşului. Alin Roşu, cunoscut în oraş drept „Alin frizerul”, este fără îndoială un personaj care dă farmec urbei noastre. Prin pasiunea sa pentru ciclism, uneori dusă la extrem, Alin, alături de fratele său Cosmin şi de fiul său Narcis, au strâns în jur peste 50 de adepţi ai pedalatului de plăcere, iar numărul lor creşte încet, dar sigur. Un semn de civilizaţie, dar şi de atitudine ecologică, într-un oraş în care şoferii devin tot mai agresivi şi mai nervoşi.
Povestea lui Alin începe la Româneşti, iar primele lui amintiri sunt legate de prima bicicletă, un Pegas care era de fapt al tatălui. „Şcoala generală cu clasele I – VIII le-a făcut la Tomeşti, iar drumul până şcoală, vreo şase kilometri prin hârtoape, l-am făcut cu acea bicicletă. Au urmat deplasările mai lungi, până la Făget, pe care ajunsesem să le fac „glonţ”, fără discuţii. Apoi am mai cumpărat o bicicletă din cele care se găseau pe atunci şi tot timpul lucram la ele. Puneam foarte multe frâne, aşa că se făceau praf cauciucurile, iar tata, care n-avea bani să-mi tot cumpere anvelope noi, a adus nişte furtune pe care le-a pus pe cercuri şi-mi amintesc cum săream în şa când roata ajungea jos cu îmbinarea între capetele furtunului. De la început, am făcut ceea ce se numeşte azi off-road: colindam toate pădurile locului – Padeşul, Rusca, Tăul Ursului sau Poieni Strâmbu”.
După un accident cu bicicleta, medicul i-a recomandat cea mai bună recuperare: mersul cu bicicleta. Pe când avea 11 ani şi era în clasa a V-a, Alin a făcut cunoştinţă cu cealaltă faţă a pasiunii sale : a avut un accident urât, care l-a marcat până în ziua de astăzi. „M-a lovit rău de tot o Dacia, am stat jumătate de an în ghips cu ambele picioare rupte. Culmea este că atunci când m-am externat din spital, doctorul mi-a recomandat pentru recuperare…. să merg pe bicicletă, că este cel mai bun lucru pentru muşchii picioarelor!”, îşi amiteşte amuzat Alin. Aşa că, în 1988 când a venit la Liceul Brediceanu din Lugoj, s-a menţinut în formă: în fiecare sâmbătă, după ore, făcea drumul înapoi la Româneşti cu o „Ucraina” destul de rudimentară.
Încearcă să redea Lugojului faima de oraş al bicicletelor. „Ştiţi cum se spunea, că Lugojul este oraşul fetelor, că era multă industrie uşoară pe acea vreme, dar şi al bicicletelor. Dacă la primul punct nu se mai pot face prea multe, asta cu bicicletele mi-a reuşit. Din păcate, Lugojul este la ora actuală şi oraşul şoferilor nervoşi, care au preluat moda bucureşteană a claxonatului din te miri ce. Eu locuiesc pe o stradă centrală şi nu înţeleg cum primesc carnetul mulţi dintre ei. În Lugoj, ca să mergi cu bicicleta, trebuie să o iei pe trotuar, ca să te descurci cât de cât. E adevărat, s-au făcut trei piste pentru ciclişti, dar nu se respectă nici una”, este de părere Alin. Pentru el, adevărata aventură cu bicicleta este afară din oraş.
„Suntem o trupă de vreo 50 de pasionaţi de biciclete care ne adunăm regulat, fete, băieţi, părinţi cu copii, oameni de toate vârstele, unii cu biciclete, alţii cu triclete. Avem şi o pagină pe fabokk, lugojbiketeam, e dechisă pentru toată lumea, acolo ne promovăm ieşirile, acolo anunţăm lumea să vină. Vara ieşim în fiecare seară, pe la 6-7, după ce terminăm serviciul. Pedalăm vreo două – la Satu Mic, la Hanul Ana Lugojana, la Tapia, pe traseul nostru. În rest, în fiecare week-end, de regulă duminica, facem ture mai lungi”, spune Alin, care nu uită să amintească concursul Liman Bike Race, din 6 mai, ajuns la ediţia a şaptea, iniţiat de el, împreună cu fratele Cosmin şi prietenul Puiu Muntean. Gândit iniţial pentru copiii din zonă, la prima ediţie s-au adunat 18 copii, iar anul trecut au fost peste 300 de concurenţi la start, inclusiv prieteni din Italia, dar şi din ţară, de la Clubul Dinamo, sau ciclişti de la Sibiu, care vin pe echipe. A iniţiat şi o altă acţiune, numită Masa critică… Proiecte ar fi foarte multe, mai ales că Munţii Padeşului sunt aproape, dar sponsorii nu se îngrămădesc să-i ajute pe cicliştii lugojeni.
Mă bucur să mai scot copiii din casă! „Ciclismul e foarte sănătos, ca orice sport, dar în plus îţi dă şi o senzaţie de libertate. Problema părinţilor este că le este teamă de accidentele care li s-ar putea întâmpla celor mici. Vin cei mari la mine şi-mi spun: ţi-l dau în grijă! Sincer, nu-mi prea place chestia asta, pentru că copiii sunt zvăpăiaţi, teribilişti, se mai zgârie, mai cad… S-a mai întâmplat ca la o ieşire la Deva, pe drumul de întoarcere, cineva a adormit alungit pe ghidon şi s-a trezit în şanţ… Dar mereu vin noi adepţi, mă bucur că scot copii din casă!”, mai spune Alin. Cel mai lung traseu al lui este până la Dunăre şi înapoi, vreo 250 km, până la Orşova, unde a făcut o baie în Dunăre. A plecat la 5.30 diminieaţa şi s-a întors după miezul nopţii. Iar fiul său Narcis i-a preluat deja ştafeta : la şase ani avea la activ un traseu de 90 km pe bicicletă. Astăzi, are o întreagă panoplie cu diplome, medalii şi cupe de la concursurile câştigate.
Pasiune în care s-a investit timp şi bani. Alin Roşu n-a mai avut un concediu din 2004. Aşa că investeşte în voie, în distracţia pe două roţi. Are vreo 12 bicilete – un „Whistle” american, bicicleta sa de concurs, un „Trek” de oraş, (acţionat de curea, şi nu de lanţ), un „Focus” full suspension cu care merge la pădure, mai are o tricicletă care merge cu baterie, din care s-a inspirat şi i-a construit şi fiului una la fel. O altă bicicletă, foarte interesantă, este cea cu trei viteze, care merge pe cardan ; n-are nici lanţ, nici foaie la pedalier. „Vin mereu cu idei, cu inovaţii, niciodată nu-mi place o bicicletă aşa cum vine din fabrică, mereu modific ceva la ea, o personalizez. Schimb suspensia, o furcă, un ghidon, îi dau alt unghi. Bicicleta este o pasiune scumpă, dacă ai ajuns la un oarecare nivel şi ai pretenţii. De exemplu, în loc de un cauciuc de 250 de grame, prefer să dau 50 de lei şi să iau unul de 100 de grame. Şi aşa, bicicleta mea cântăreşte doar şase kg, în loc de 15, să zicem. Toate astea costă bani. O bicicletă bună, de teren, ajunge la multe de euro. Pe Whistle-ul meu am dat peste 100 de milioane de lei, dar, aşa cum vă spuneam, din 2004 n-am mai avut concediu, aşa că merită investiţia”, explică Alin.
O bicicletă din chibrituri, unică în ţară. Alex Tacacs, lugojeanul care a realizat printre altele Catedrala Notre Dame din beţe de chibrituri, a aceptat provocarea de a replica o bicicletă în stil gothic de-a lui Alin la scara 1:5. Iniţial, voia să facă o motocicletă în mărime naturală. Nu mai lucrase cu chibritul pe rotund, carul şi roţile fiind rotunde. După 11 luni şi o săptămână de lucru intens, rezultatul a fost excepţional. Cine vrea să vadă singura bicicletă din România realizată din beţe de chibrituri, să treacă pe la „barber shopul” lui Alin.
Românii nu au deprins încă civilizaţia bicicletei… Singurul regret al lui Alin Roşu este lipsa de respect în trafic din partea automobiliştilor. Unui prieten de-al său, un şofer din Timişoara i-a deschis uşa în faţă. Urmarea? Două luni petrecute în spital, cu mâna ruptă. „Mergeam spre han, frumos, în coloană, când un tip ne-a depăşit şi a aruncat cu sticla de apă în noi! Cum poţi califica aşa o atitudine? Recent, la Dumbrava, m-a lovit cineva cu maşina, am ajuns cu salvarea la spital, dar mai rău mi-a părut de bicicleta pe mi-a rupt-o. Nu se respectă benzile pentru ciclişti, lumea parchează peste ele fără probleme. Ar mai fi gurile de canal, care sunt nesemnalizate când se lucrează la ele şi multe, multe altele”, arată Alin. Însă micul grup de iubitori ai aventurii pe două roţi din jurul său se măreşte de la o săptămână la alta, iar asta îl încurajează să… pedaleze mai departe!
Cristian Ghinea
Lasă un răspuns