Şcoala Populară de Artă, vechiul spital de acum 170 de ani, devenit Conservator

În ciuda mijlocelor modeste, actuala Şcoală „Dimitrie Stan” a dat ţării şi lumii mari personalităţi artistice. Una dintre clădirile de pe strada Bucegi care nu atrage, de obicei, atenţia trecătorilor prin faţada sa elegantă, dar destul de discretă, este cea a fostei Şcoli Populare de Artă. În realitate, Şcoala de Arte „Dimitrie Stan” din zilele noastre are o istorie cu totul remarcabilă. Aici a funcţionat începând din anul 1842 primul spital din Lugoj, edificiul fiind reconstruit în anul 1871. Vechea adresă – strada Bisericii nr. 21-23 s-a transformat în noua adresă, strada Bucegi nr. 21, dar vechea denumire – de „Casa Spital”, a mai continuat să fie un reper în anii următori.

Pe vremea când Lugojul avea Filarmonică şi Conservator. Mai apoi, în perioada interbelică, clădirea devine Filarmonică a Lugojului, denumire schimbată apoi în Conservator. Dacă vi se par exagerate aceste denumiri, trebuie menţionat că, în anul 1926, marele compozitor şi dirijor Ion Vidu îl cheamă din Austria, unde se afla la studii, pe reputatul muzician Filaret Barbu, pentru a prelua catedra de „muzică vocală” de la Liceul „Coriolan Brediceanu”, dar şi ca dirijor al Corului „Vidu”. Absolvind clasa de dirijori (Kappelmeisterschule) a maestrului Rudolf Nilius a Conservatorului din Viena, Barbu ajunge la Lugoj. Aici, contând pe tinereţea şi competenţa sa, Primăria îi dă o sarcină suplimentară: înfiinţarea unui Conservator orăşenesc. El acceptă propunerea primarului Ioan Harambaşa şi a secretarului Ioan Vasilie, cel care avusese ideea unui Conservator la Lugoj.

Profesorii şcoliţi la Paris, Viena şi Budapesta. La ora deschiderii sale, ziarul local „Vestul” declara că evenimentul este unul de „covârşitoare importanţă în viaţa culturală a Banatului”. Pentru început, şcoala a fost o secţie a Societăţii Filarmonice din Lugoj şi s-a numit „Şcoala de educaţie muzicală Ion Vidu a oraşului Lugoj” . Primii paşi s-au făcut cu două secţii: pian şi vioară. Profesori erau pianistul Adalbert Hauptmann şi fiica sa Alice, măritată Hartmann – la vioară. Înainte de a profesa la Lugoj, Alice studiase la celebra Schuola Cantorum din Paris. Un an mai târziu, în 1930, Filaret Barbu reuşeşte să mai atragă doi muzicieni de mare clasă: pianista Clara Vojkicza şi tenorul George Dippon, prima şcolită la Conservatorul din Budapesta, al doilea, absolvent al clasei de canto la Conservatorul „Monteverdi” din Milano. Ambii erau născuţi la Lugoj. Lor li se adaugă Anton Alexof, instructor de fanfară, care devine profesor la clasa instrumente de suflat, apoi Ana Felsmann (pian), Charlotte Litsek (coregrafie), Ioan Bacău, Petru Schmidt, Ioan Vatamaniuc şi Zoltan Hegyesy, ultimul fiind un violonist şcolit la Conservatorul de la Budapesta.  În primul an, îşi aminteşte regretatul F. Barbu în memoriile sale, numărul elevilor era de 65, apoi au devenit de ordinul sutelor, mai ales că, între timp, la Conservatorul lugojean se instruiau şi dirijorii de coruri.

Printre absolvenţi: Gyorgy Kurtag, muzician de renume mondial şi Laura Ilisei, balerină la „Moulin Rouge”. Sub numele modest de Şcoala Populară de Artă, Conservatorul lugojean a dat ţării şi chiar lumii muzicieni de înaltă ţinută, precum Gyorgy Kurtag, maestrul internaţional al muzicii de avangardă; Ernest Foldvari, care a studiat pianul şi dirijarea la Budapesta, devenind dirijorul Operei de Stat Maghiare din Cluj; Minerva Iacob, profesoară de muzică la Bucureşti, tenorul liric Alexandru Racolţea, solist al Operei Române din Cluj şi Ion Drăgoi, prim violonist al Orchestrei Radio din Bucureşti. Personalităţile mai recente sunt baritonul Dan Patacă, de la Opera Naţională din Timişoara, soprana Camelia Voin, acum stabilită în America şi care a concertat la Carnegie Hall din New York, dar şi chitaristul şi solistul vocal Freddy Stauber, liderul trupei „Logic” şi chiar o dansatoare care s-a afirmat la Paris, devenind balerină în celebrul corp de balet de la „Moulin Rouge” – Laura Ilisei, pregătită la Lugoj de profesoara Gabriela Stoenescu. Clasa de actorie a dat, de-a lungul timpului, actori de talie, precum: Iosefina Stoia, ajunsă la Teatrul Naţional din Craiova, Maria Barboni, actriţă la Teatrul de Stat din Arad, Maria Voronca, actriţă la Teatrul de Stat din Turda, apoi la Teatrul Liric din Craiova, iar ca profesori, pe regretatul Eugen Gangan, un mare actor al Teatrului Popular din Lugoj, aşa cum se numea el în anii 70-80.

Pianul dăruit de familia Bredicenilor. În anul 1930, Clara Vojkicza, al cărei nume avea să devină Peia prin căsătorie, aduce de acasă primul pian al şcolii – un model „Czapka”. După câţiva ani, familia Bredicenilor, care erau adevăraţi mecena ai artelor acelor vremuri, donează pianul folosit acasă noului Conservator lugojean. A fost un gest de profund ataşament faţă de mişcarea artistică lugojeană. Ca şi în ziua de astăzi, instituţia beneficia şi pe vremuri de sprijinul Primăriei. „Pentru a înlesni frecventarea cursurilor de către elevii talentaţi, dar cu o stare materială mai restrânsă, s-a intervenit la Primărie şi s-a obţinut reducerea taxelor şcolare cu 50% pentru copiii funcţionarilor de la Primărie şi cu 25% pentru ceilalţi elevi. Tot în scopul ajutorării elevilor talentaţi dar cu stare materială mai restrânsă se organizează la 31 martie 1935 Fondul Grozavescu cu suma iniţială de 6.486 de lei, care au alcătuit un capital special depus la Banca Cărăşana, dobânzile realizate anual fiind folosite la premiere”, spunea prof. Ioan Dordea, fost director al Şcolii Populare de Artă. Interesant este că, pentru scurt timp, între anii 1941-1943 ai celui de-al Doilea Război Mondial, Conservatorul lugojean a redevenit ceea ce fusese în urmă cu o sută de ani, şi anume spital. (Cristian Ghinea)

P.S. Ultima fotografie îl înfățișează pe medicul Gh. Balomiri, un violonist desăvârșit, un om de aleasă omenie, pe care învățăceii și elevele sale nu-l vor uita prea curând!

Brediceniştii, locul I la concursul revistei „Terra Magazin”

Concursul de cultură generală „Lumea pe care o descoperi”, organizat de revista de cultură generală „Terra Magazin” din Bucureşti, a fost câştigat de echipa Colegiului Naţional „Coriolan Brediceanu” din Lugoj. Concursul a fost organizat în colaborare cu Inspectoratul Şcolar General al Municipiului Bucureşti, inspectorate din mai multe judeţe ale ţării şi cu sponsorizarea unor firme precum Haribo, Rompresfilatelia etc. Concursul propriu-zis a avut loc luni, 2 aprilie, în cadrul săptămânii „Şcoala altfel”, iar rezulatele pe județe au fost anunţate la începtul acestei săptămâni. Colegiul Naţional „Coriolan Brediceanu” a participat cu o echipă formată din zece elevi din clasele IX-XII: Ionuţ Leucuş, Cristiana Ghinea, Mihai Miculaiciuc, Dedan Muntean, Andrei Franţescu, Denisa Novac, Narcis Lascu, Dragoş Dumac, Daciana Jurca şi Sebastian Subţire. „Întrebările au fost puse pe net de către organizatori, iar răspunsurile s-au concretizat în completarea unui formular care s-a înaintat prin poştă în aceeaşi zi, data poştei fiind importantă şi pentru făptul că o chestiune se referea strict la acea dată. În total, au fost 20 de întrebări de cultură generală din domeniul geografiei, istoriei şi biologiei. Condiţia a fost ca răspunsurile să fie evaluate în ordinea sosirii şi a corectitudinii. Întrebările vizau articole apărute în Terra Magazin, elevii noştri fiind abonaţi la această revistă”, spune prof. dr. Sofronie Mureșan, coordonatorul echipei. Din juriu au făcut parte prof. univ. dr. Ionuţ Popa, redactor şef „Terra Magazin” şi director general dr. Costin Diaconescu, din partea Societăţii de Ştiinţe Geografice din România, societate care tutelează revista. Premiile au constat în diplome, dulciuri, materialel promoţionale, plicuri filatelice şi DVD originale cu filme difuzate pe Discovery Chanel. În 2010, revista Terra Magazin a organizat la C.N. „C. Brediceanu” o interesantă întâlnire cu exploratorul român Alin Totoreanu, care a vorbit elevilor despre expediţia sa în Australia. (C.G.)

Doi campioni mondiali ai artelor marţiale studiază Biblia la Surduc

Sergiu Filat şi Alexei Tentiuc au împreună cinci titluri mondiale la  Taekwon-Do

Poate părea bizar, dar artele marţiale, percepute ca un sport al „durilor”, fac casă bună cu învăţăturile blajine ale Scripturilor. O ilustrează perfect doi sportivi de mare performanţă, care vin la Şcoala de Studii Biblice de la Surduc, încă de la înfiinţarea acesteia. Alexei Tentiuc şi Sergiu Filat sunt din Republica Moldova şi vin să înveţe Biblia la cursurile internaţionale care au loc anual la Surduc, însoţiţi de preşedintele Federaţiei de specialitate din Republica Moldova, Vlad Filat, care este şi preşedinte al Clubului de Taekwon-Do „Stolas Leukas” din Chişinău.

 

Sergiu Filat are la activ nenumărate medalii sportive, dar cele mai valoroase sunt cele titluri mondiale la Taekwon-Do, obţinute în Germania, la Hanovra, în 2006, la Varşovia, în 2007 şi la Kuala Lumpur, Malaezia, în 2009. Colegul său, Alexei Tentiuc, a luat şi el medalia de aur la Mondialele de la Kuala Lumpur (2009) şi la Phenian – Coreea de Nord (6-12 septembrie 2011), unde au participat peste o mie de sportivi din 120 de ţări. Cel de-al treilea as al artelor marţiale care vine la Surduc încă din anul 1992, când nu era deschis oficial Centrul de Studii Biblice, este peşedintele Federaţiei Moldovene de Taekwon-Do versiunea GTF, Vasile Filat. El este un mare maestru, deţinător al centurii negre de gradul cinci al acestui sport. „Practic de 23 de ani acest sport, care este foarte dezvoltat în Republica Moldova, şi urmează să iau la anul centrura neagră 6 Dan. Taekwon-Do este un sport complet, care înseamnă dezvoltatre fizică, autodisciplină, disciplină de viaţă, respect pentru cei aflaţi cu un grad mai sus, dar şi pentru cei aflaţi cu un grad mai jos, faţă de care trebuie să ne exprimăm respectul şi recunoştinţa”, spune maestrul Vlad Filat. Acesta respinge total ideea că Taekwon-Do ar fi un sport violent. „Ideea de violenţă este total opusă filosofiei Taekwon-Do, dar din păcate industria cinematografică, avidă după spectacole dure, a indus publicului această idee. Filmele au stricat foarte mult”, explică Vlad Filat.

Instructori-misionari, luptători în numele lui Iisus. Mai mult decât atât, Vlad Filat a avut ideea să combine ideile creştine cu practicarea acetui sport. Pentru că este determinat să fie un bun discipol al lui Iisus, Alexei Tentiuc o demonstrează cu mult curaj: de câţiva ani, el este misionar creştin într-o ţară musulmană măcinată de război! „În ultimii 14 ani, doar în clubul de Taekwon-Do Stolas Leukas din Chişinău peste 21 de mii de copii, adolescenţi şi tineri au studiat cel puţin un curs biblic. 54 dintre ei au devenit deţinători ai centurii negre. În vara anului 2011, doi fraţi din România au venit special în Republica Moldova pentru a învăţa Taekwon-Do, alături de sportivi din Polonia, Ucraina, SUA şi Armenia”, arată Vlad Filat. La întoarcerea în ţară, cei doi sportivi români au deschis o şcoală de Taekwon-Do la Gherla, în judeţul Cluj.

 

Doresc să deschidă o şcoală de Taekwon-Do la Lugoj. Prezenţa celor trei sportivi de talie internaţională la Surduc a avut în program şi câteva demonstraţii de arte marţiale. „În Republica Moldova, noi reprezentăm Global Taekwon-Do Federation, GTF şi în virtutea acestui fapt, dorim să înfiinţăm în România o serie de cluburi afiliate. După Gherla, ne-am gândit la Lugoj, care ar putea să aibă un club competitiv în trei ani, atât cât durează un antrenament pentru centura neagră. În acest timp, ei vor putea să se perfecţioneze la stagiile de vară organizate la Chişinău de maeştri de certă valoare. Acest sport este foarte bine reprezentat în R. Moldova. Acum doi ani, în 2010, la Campionatele Eurasiatice de la Alma Ata, am obţinut nu mai puţin de 36 de medalii. Au particpat sportivi din 15 ţări, printre care Cipru, Grecia, Iran, Azerbaidjan şi alte ţări ale fostei URSS, chiar şi Africa de Sud, competiţia fiind deschisă. Noi am luat locul doi în clasamentul general, după Kazahstan, dar înaintea Rusiei”, adaugă preşedintele Filat. Dincolo de toate rezultatele sportive de mare valoare, Vlad Filat, Alexei Tentiuc şi Sergiu Filat rămân modeşti: „Faţă de toate medaliile de aur pe care le-am luat, una singura contează cu adevărat – cea pe care ţi-o dă Dumnezeu”. Cristian Ghinea

În 1956, Lugojul îşi avea Canalul său

Canalele de desecare ale Lugojului, începând cu canalul Cernabora, au fost realizate prin „muncă patriotică” neplătită şi istovitoare

În anii 50, autorităţile locale luau hotărârea să asaneze terenurile mlăştinoase din jurul Lugojului, printr-o reţea de canale. La prima vedere, decizia era una justă şi raţională, pentru că oraşul rămăsese cu această problemă nerezolvată de foarte mulţi ani. La o privire mai atentă însă, acţiunea edilitară de la Lugoj se înscria într-o strategie politică naţională, în care munca forţată de la marele canal Dunăre-Marea Neagră era replicată prin tot soiul de copii pe plan local. Aşa că şi Lugojul şi-a avut canalul lui!

Muncă „patriotică” la comandă, cinci zile pe săptămână

Acţiunea a fost planificată în anul 1955, de pe vremea când Lugojul era reşedinţă de raion, de către un anume tovarăş Horac, prim secretar raional şi un anume tovarăş Hărăguş, secretar II. Numele celor doi nu au nici o importanţă, pentru că oricum ei erau simpli executanţi ai ordinelor venite de sus. Se pare că toate aceste hei-rup-uri organizate, care implicau practic toată suflarea unei aşezări, combinate cu politica de arestări şi teroare (era de ajuns un simplu banc la adresa ocupantului sovietic pentru a face ani grei de închisoare), erau adevărate experimente sociale, menite să testeze reacţia populaţiei la marile colectivizări ce aveau să vină.

Primul canal de drenaj săpat la Lugoj a fost canalul Cernabora. „Toţi lugojenii de la 16 la 60 de ani au fost obligaţi să lucreze cinci zile pe săptămână, la o reţea de canale de drenaj în jurul oraşului, cum ar fi canalul Cernabora, de exemplu, dar şi în comunele învecinate. Acest gen de muncă la colectiv, numită întovărăşire, a precedat înfiinţarea Gospodăriilor Agricole Colective, sau G.A.C., care au ptregătit terenul pentru Cooperativele Agricole de Producţie (C.A.P.) de mai târziu”, spune Dan Traian Demeter, un bun cunoscător al istoriei oraşului. Până la urmă, doi ani mai târziu, în 1957, prin voinţa Partidului unic, G.A.C.-ul a fost înfiinţat şi la Lugoj.

Copiii de şcoală, duşi la canal sâmbăta şi duminica

Însă nu numai lugojenii maturi au participat la construcţia reţelei de canale, ci şi elevii mai mici. „Gârla de la Cernabora ne era cunoscută nouă, copiilor, pentru că prindeam peşti acolo, dar şi broaşte, cu ciorapul, pe care le duceam la şcoală pentru orele de biologie. Îmi amintesc că Cernabora se umfla mereu şi aveau loc inundaţii. Eram elev de gimnaziu, la secţia maghiară a Şcolii Generale nr. 5, când profesorul nostru de matematică, domnul Gyengye, ne-a anunţat că se suspendă toate cursurile de sâmbătă, căci pe atunci făceam şcoală şi sâmbăta. Noi ne-am bucurat la început, dar când am văzut că ne duc la muncă la săpat, la canal, ne-a pierit bucuria. Mai ales că, imediat după aceea, munca de sâmbătă s-a prelungit şi duminica. Nu aveam cizme, lucram în ghete sau pantofi, ne întorceam acasă plini de noroi. Aveam supraveghetori care nu îngăduiau nici pauze mai lungi, şi aveau grijă să nu ne depărtăm de la locurile unde săpam. Aveam normă doi-trei metri pe zi, iar eu am fost doar de patru-cinci ori la canal”, spune inginerul Ludovic Benkoczi, care a participat la acele lucrări.

50 de metri de canal, norma săptămânală

S-a lucrat pe terenul de după barieră, unde pe vremuri erau depozitele Cooperativei „Flamura Roşie”, care vindea la sate mărfuri alimentare şi inudstriale, cum erau mult râvnitele biciclete şi radiouri care funcţionau cu baterii mari. Pentru o persoană adultă, norma era de minimum 50 de metri de canal săpat pe săptămână. Interesant este că utilajele cele mai folosite erau sapa şi lopata, excavatoarele fiind rar folosite, ceea ce aduce aminte de munca unor deţinuţi. În fotografiile de epocă, realizate de Cooperativa Meşteşugărească „Higiena” – Fotografica – secţia 7 Lugoj, se văd oameni ai muncii dotaţi doar cu sape, lopeţi şi tânăcoape, iar în plan îndepărtat, camioanele „Steagul roşu” care aveau montate pe capotă chiar steaguri roşii şi care transportau lumea la canal. Oricum, pozele oficiale din 1956, care ne-au fost puse la dispoziţie de către dl. Marin Lupulescu, înfăţişează numai oameni zâmbitori şi binedispuşi, aşa cum trebuia să apară în imaginile oficiale de propagandă. Este greu de imaginat câtă bucurie i-ar fi produs unui om de 60 de ani să sape, la normă, minimum 50 de metri de canal pe săptămână…

Mai târziu, lucrările de desecare au început şi în Dealul Viilor, pentru a prelua apele de pe deal într-o reţea de canale care se vărsau în Timiş. Reţeaua de canale din Dealul Viilor funcţionează şi acum. În anii 60, odată cu relativa relaxare a regimului, lucrările au început să fie executate de întreprinderi de profil, echivalentul ANIF din zilele noastre.

Cristian Ghinea

1 Mai de pe vremuri – „Carnavalul de la Rio” în stil comunist

De Ziua internaţională a Muncii, întreprinderile lugojene defilau cu care alegorice. În fiecare an, de 1 Mai, oamenii muncii de dinainte de 1989 aveau două zile libere, care erau numite, cu dublu sens (putea fi citit şi ca o sudalmă), „Paştele comuniştilor”. Desigur, în cele două zile libere cineva trebuia să rămână de veghe sau la continuitate prin fabrici, iar aici primii la rând erau tinerii sau cei fără pile, care îşi puteau lua adio de la cele două zile libere. Însă nici restul populaţiei Lugojului nu stătea degeaba acasă, ci ieşea să-şi exprime „veselia” pe străzi. De la gară şi până în centrul oraşului, la Casa de Cultură, sau lângă Ceasul electric, unde era amenajată o tribună la care şedeau oficialităţile vremii, toată suflarea oraşului – muncitori, intelectuali, sportivi, elevi etc. se încolonau şi treceau prin faţa diriguitorilor urbei, care îi salutau cu gesturi măsurate pe cei care-şi exprimau „bucuria” de a trăi şi munci în România socialistă.

Care alegorice cu turnători, tâmplari şi proiectanţi Un element complet dispărut de 22 de ani sunt carele alegorice – punctul principal de atracţie al parăzilor de 1 Mai. Era un adevărat concurs între întreprinderi pentru a avea cel mai expresiv, cel mai frumos, cel mai mare car alegoric. Acestea purtau tot felul de exponate, produse ale întreprinderilor respective. Se prezentau – alegoric, fireşte – secvenţe de muncă din fiecare întreprindere, cu locurile de muncă cele mai reprezentative, cum ar fi turnătoria de metale, confecţionarea de mobilă, proiectanţi aplecaţi la planşeta de desen etc.

„Carele alegorice, de fapt nişte camioane acoperite cu pânză colorată, erau pavoazate fiecare cu emblema întreprinderii respective. Mai erau folosite şi tractoare cu remorci, în funcţie de mijloacele de care dispunea fabrica. În faţa fiecărui car defilau tovarăşii din conducerea întreprinderii, iar apoi urma cortegiul de oameni ai muncii rânduiţi pe secţii, birouri şi servicii, toţi cu zâmbete trase la indigo şi fluturând steguleţe de hârtie. Oficialităţile se asigurau ca, pe tot traseul de la gară la tribuna din centru, trotuarele să fie pline ochi de lume, pentru ca atmosfera de sărbătoare să fie mai veridică. Apoi, coloana trecea peste podul de fier, spre Primărie, unde piaţa era înţesată de lume. Pe tot traseul, Miliţia oprea circulaţia, defilarea începând la ora 9 şi terminându-se undeva după ora 13”, îşi aminteşte Ioan Valcan, unul din oamenii implicaţi în organizare.

Handbaliştii schimbau pase din mers, iar gimnaştii săreau cu grijă, să nu cadă din camion. Nu numai întreprinderile defilau, ci şi instituţiile, corurile, etc. Ansamblul „Lugojana” prezenta din mers suite de dansuri populare, iar apoi venea defilarea sportivilor: handbaliştii (în acei ani activau în Divizia B şi chiar A) schimbau între ei ceva pase, în timp ce, pe margini, câţiva tineri întindeau nişte panglici albe, ca delimitare a „terenului de joc”. Interesant este că şi gimanştii prezentau exerciţii la calul de sărituri sau pe saltele puse în carele alegorice, având grijă desigur ca tumbele să nu fie prea lungi şi să se trezească pe caldarâm. Pe parcurs, existau opriri în anumite locuri, unde erau regizate meciuri de handbal sau fotbal. Evident, toţi aceştia, plus cântăreţii, se produceau şi în faţa tribunei oficiale. Nici şcolile n-aveau odihnă de 1 Mai. Elevii şi cadrele didactice se adunau cu steaguri şi pancarte pe străzi, apoi se reuneau la oră fixă şi porneau spre centru. E drept, la defilare aveau loc mai în spate, urmaţi de masa de cetăţeni neorganizaţi, dar la fel de entuziaşti. Adevărul este că entuziasmul nu era întru totul trucat, pentru că urma petrecerea cu mici şi bere (două produse de „lux” ale epocii) de lângă piaţă, la Plopii Mici. „Pe scena de ciment amenajată acolo, printre recitări şi momente folclorice, se mai cânta şi muzică folk. Eram prezenţi toţi cei de la Cenaclul Alter Ego, condus de George Anghelescu: eu, ca tânăr student, Lianora Sârbu, Mircea Sârbu, Doru Belu, Corina Ignea şi mulţi alţii. Organizatori erau cei de la teatru şi de la Casa de Cultură” – îşi aminteşte cantautorul Vasile Gondoci.

Până seara târziu, acolo se prezentau programe artistice de către ansambluri din Lugoj şi comunele învecinate, iar întreg malul şi plaja erau pline de standurile întreprinderilor comerciale, care vindeau „bunuri alimentare” – mici, bere, grătare, cremvurşti. De 1 mai, toate magazinele erau închise, dar restaurantele şi grădinile de vară aveau program prelungit.

Premii în bani şi poze la panou pentru „fruntaşii întrecerii socialiste”. Un aspect uitat este faptul că Ziua Muncii coincidea cu încheierea exerciţiului financiar pe anul precedent. „Se declarau întreprinderile fruntaşe în întrecerea socialistă – pe Ministere şi Direcţii, iar muncitorii evidenţiaţi erau fotografiaţi şi expus pe un panou aflat pe malul Timişului, lângă Casa de Cultură a Sindicatelor. Cu această ocazie, fiecare întreprindere îşi premia angajaţii, iar sumele erau substanţiale, pentru că deja la finele trimestrului I se cunoştea bilanţul pe anul precedent. În plus, cine era cinci ani la rând fruntaş în întrecerea socialistă, primea medalia muncii sau titlul de Erou al muncii socialiste. Şi oraşele erau premiate. Lugojul a ieşit de două ori fruntaş în anii 70-80, alegându-se cu fonduri guvernamentale suplimentare pentru diverse obiective”, spune Ioan Valcan. Până prin 1983-84, fruntaşii în întrecerea socialistă beneficiau de excursii de două-trei zile cu autocarul prin ţară – la Bucureşti, Cluj, Braşov, Sibiu, Hunedoara etc. Totul era gratuit, desigur. În ultimii ani ai lui Ceauşescu, sărbătoarea de 1 Mai a devenit tot mai săracă, iar recompensele s-au rărit. Acum, ele sunt uitate de tot.

Cristian Ghinea

 

 

 

 

 

Alin Roşu, pasiunea pentru biciclete dusă la extrem

Lugojeanul a adunat în jurul său peste 50 de iubitori ai aventurii pe două roţi, cu care face ieşiri regulate în afara oraşului

Alin Roşu, cunoscut în oraş drept „Alin frizerul”, este fără îndoială un personaj care dă farmec urbei noastre. Prin pasiunea sa pentru ciclism, uneori dusă la extrem, Alin, alături de fratele său Cosmin şi de fiul său Narcis, au strâns în jur peste 50 de adepţi ai pedalatului de plăcere, iar numărul lor creşte încet, dar sigur. Un semn de civilizaţie, dar şi de atitudine ecologică, într-un oraş în care şoferii devin tot mai agresivi şi mai nervoşi.

Povestea lui Alin începe la Româneşti, iar primele lui amintiri sunt legate de prima bicicletă, un Pegas care era de fapt al tatălui. „Şcoala generală cu clasele I – VIII le-a făcut la Tomeşti, iar drumul până şcoală, vreo şase kilometri prin hârtoape, l-am făcut cu acea bicicletă. Au urmat deplasările mai lungi, până la Făget, pe care ajunsesem să le fac „glonţ”, fără discuţii. Apoi am mai cumpărat o bicicletă din cele care se găseau pe atunci şi tot timpul lucram la ele. Puneam foarte multe frâne, aşa că se făceau praf cauciucurile, iar tata, care n-avea bani să-mi tot cumpere anvelope noi, a adus nişte furtune pe care le-a pus pe cercuri şi-mi amintesc cum săream în şa când roata ajungea jos cu îmbinarea între capetele furtunului. De la început, am făcut ceea ce se numeşte azi off-road: colindam toate pădurile locului – Padeşul, Rusca, Tăul Ursului sau Poieni Strâmbu”.

După un accident cu bicicleta, medicul i-a recomandat cea mai bună recuperare: mersul cu bicicleta. Pe când avea 11 ani şi era în clasa a V-a, Alin a făcut cunoştinţă cu cealaltă faţă a pasiunii sale : a avut un accident urât, care l-a marcat până în ziua de astăzi. „M-a lovit rău de tot o Dacia, am stat jumătate de an în ghips cu ambele picioare rupte. Culmea este că atunci când m-am externat din spital, doctorul mi-a recomandat pentru recuperare…. să merg pe bicicletă, că este cel mai bun lucru pentru muşchii picioarelor!”, îşi amiteşte amuzat Alin. Aşa că, în 1988 când a venit la Liceul Brediceanu din Lugoj, s-a menţinut în formă: în fiecare sâmbătă, după ore, făcea drumul înapoi la Româneşti cu o „Ucraina” destul de rudimentară.

Încearcă să redea Lugojului faima de oraş al bicicletelor. „Ştiţi cum se spunea, că Lugojul este oraşul fetelor, că era multă industrie uşoară pe acea vreme, dar şi al bicicletelor. Dacă la primul punct nu se mai pot face prea multe, asta cu bicicletele mi-a reuşit. Din păcate, Lugojul este la ora actuală şi oraşul şoferilor nervoşi, care au preluat moda bucureşteană a claxonatului din te miri ce. Eu locuiesc pe o stradă centrală şi nu înţeleg cum primesc carnetul mulţi dintre ei. În Lugoj, ca să mergi cu bicicleta, trebuie să o iei pe trotuar, ca să te descurci cât de cât. E adevărat, s-au făcut trei piste pentru ciclişti, dar nu se respectă nici una”, este de părere Alin. Pentru el, adevărata aventură cu bicicleta este afară din oraş.

„Suntem o trupă de vreo 50 de pasionaţi de biciclete care ne adunăm regulat, fete, băieţi, părinţi cu copii, oameni de toate vârstele, unii cu biciclete, alţii cu triclete. Avem şi o pagină pe fabokk, lugojbiketeam, e dechisă pentru toată lumea, acolo ne promovăm ieşirile, acolo anunţăm lumea să vină. Vara ieşim în fiecare seară, pe la 6-7, după ce terminăm serviciul. Pedalăm vreo două – la Satu Mic, la Hanul Ana Lugojana, la Tapia, pe traseul nostru. În rest, în fiecare week-end, de regulă duminica, facem ture mai lungi”, spune Alin, care nu uită să amintească concursul Liman Bike Race, din 6 mai, ajuns la ediţia a şaptea, iniţiat de el, împreună cu fratele Cosmin şi prietenul Puiu Muntean. Gândit iniţial pentru copiii din zonă, la prima ediţie s-au adunat 18 copii, iar anul trecut au fost peste 300 de concurenţi la start, inclusiv prieteni din Italia, dar şi din ţară, de la Clubul Dinamo, sau ciclişti de la Sibiu, care vin pe echipe. A iniţiat şi o altă acţiune, numită Masa critică… Proiecte ar fi foarte multe, mai ales că Munţii Padeşului sunt aproape, dar sponsorii nu se îngrămădesc să-i ajute pe cicliştii lugojeni.

Mă bucur să mai scot copiii din casă! „Ciclismul e foarte sănătos, ca orice sport, dar în plus îţi dă şi o senzaţie de libertate. Problema părinţilor este că le este teamă de accidentele care li s-ar putea întâmpla celor mici. Vin cei mari la mine şi-mi spun: ţi-l dau în grijă! Sincer, nu-mi prea place chestia asta, pentru că copiii sunt zvăpăiaţi, teribilişti, se mai zgârie, mai cad… S-a mai întâmplat ca la o ieşire la Deva, pe drumul de întoarcere, cineva a adormit alungit pe ghidon şi s-a trezit în şanţ… Dar mereu vin noi adepţi, mă bucur că scot copii din casă!”, mai spune Alin. Cel mai lung traseu al lui este până la Dunăre şi înapoi, vreo 250 km, până la Orşova, unde a făcut o baie în Dunăre. A plecat la 5.30 diminieaţa şi s-a întors după miezul nopţii. Iar fiul său Narcis i-a preluat deja ştafeta : la şase ani avea la activ un traseu de 90 km pe bicicletă. Astăzi, are o întreagă panoplie cu diplome, medalii şi cupe de la concursurile câştigate.

Pasiune în care s-a investit timp şi bani. Alin Roşu n-a mai avut un concediu din 2004. Aşa că investeşte în voie, în distracţia pe două roţi. Are vreo 12 bicilete – un „Whistle” american, bicicleta sa de concurs, un „Trek” de oraş, (acţionat de curea, şi nu de lanţ), un „Focus” full suspension cu care merge la pădure, mai are o tricicletă care merge cu baterie, din care s-a inspirat şi i-a construit şi fiului una la fel. O altă bicicletă, foarte interesantă, este cea cu trei viteze, care merge pe cardan ; n-are nici lanţ, nici foaie la pedalier. „Vin mereu cu idei, cu inovaţii, niciodată nu-mi place o bicicletă aşa cum vine din fabrică, mereu modific ceva la ea, o personalizez. Schimb suspensia, o furcă, un ghidon, îi dau alt unghi. Bicicleta este o pasiune scumpă, dacă ai ajuns la un oarecare nivel şi ai pretenţii. De exemplu, în loc de un cauciuc de 250 de grame, prefer să dau 50 de lei şi să iau unul de 100 de grame. Şi aşa, bicicleta mea cântăreşte doar şase kg, în loc de 15, să zicem. Toate astea costă bani. O bicicletă bună, de teren, ajunge la multe de euro. Pe Whistle-ul meu am dat peste 100 de milioane de lei, dar, aşa cum vă spuneam, din 2004 n-am mai avut concediu, aşa că merită investiţia”, explică Alin.

O bicicletă din chibrituri, unică în ţară. Alex Tacacs, lugojeanul care a realizat printre altele Catedrala Notre Dame din beţe de chibrituri, a aceptat provocarea de a replica o bicicletă în stil gothic de-a lui Alin la scara 1:5. Iniţial, voia să facă o motocicletă în mărime naturală.  Nu mai lucrase cu chibritul pe rotund, carul şi roţile fiind rotunde. După 11 luni şi o săptămână de lucru intens, rezultatul a fost excepţional. Cine vrea să vadă singura bicicletă din România realizată din beţe de chibrituri, să treacă pe la „barber shopul” lui Alin.

Românii nu au deprins încă civilizaţia bicicletei… Singurul regret al lui Alin Roşu este lipsa de respect în trafic din partea automobiliştilor. Unui prieten de-al său, un şofer din Timişoara i-a deschis uşa în faţă. Urmarea? Două luni petrecute în spital, cu mâna ruptă. „Mergeam spre han, frumos, în coloană, când un tip ne-a depăşit şi a aruncat cu sticla de apă în noi! Cum poţi califica aşa o atitudine? Recent, la Dumbrava, m-a lovit cineva cu maşina, am ajuns cu salvarea la spital, dar mai rău mi-a părut de bicicleta pe mi-a rupt-o. Nu se respectă benzile pentru ciclişti, lumea parchează peste ele fără probleme. Ar mai fi gurile de canal, care sunt nesemnalizate când se lucrează la ele şi multe, multe altele”, arată Alin. Însă micul grup de iubitori ai aventurii pe două roţi din jurul său se măreşte de la o săptămână la alta, iar asta îl încurajează să… pedaleze mai departe!

Cristian Ghinea

Trei, Doamne, şi toţi trei…

Pe vremea protestelor din Piaţa Universităţii, care au sucombat tocmai acum când dădu căldura (nu dezbate nimeni tema, dar e… interesant, nu?), cineva agita o pancartă pe care scria PDL egal USL egal aceeaşi mizerie. În replică, un vajnic analist de serviciu tuna şi fulgera din studioul unei televiziuni de ştiri: asta e o diversiune a „băsiştilor”! M-am întrebat dacă o fi sau nu aşa. Imparţial, ca tot românul, iau la răsfoit jurnalele şi aflu lucruri interesante.

În anul 2004, “întregul Petrom a fost puternic subevaluat” – aşa cum aprecia presa vremii, la vânzarea sa către grupul austriac OMV, care a avut grijă să-şi facă un contract “beton”. Asta era pe timpul premierului social-democrat Adrian Năstase.

În anul 2008, Guvernul cedează firmei canadiene Sterling Resources drepturile de împărţire a producţiei zăcămintelor de gaze din Marea Neagră. Contractul, secretizat bineînţeles, era şi de această dată, „beton” – cum altfel? „Contractul, mai tare ca Guvernul!” – titra presa vremii. Asta era pe vremea premierului liberal Călin Popescu-Tăriceanu.

În anul 2012, exploatarea gazelor de şist prin fracţionare hidraulică revine gigantului american Chevron. Zonele vizate: Vama Veche, Adamclisi, Costineşti, Bârlad. Efecte secundare, după specialiştii citaţi în mdia: cutremure, deşertificare, poluare chimică. Ca să vezi, şi acum contractul e top secret, deşi compania americană zice că n-are nimic cu desecretizarea lui, indicând discret spre guvernul MRU, continuator al operei inaugurate apăsat şi ardeleneşte de Emil Boc. Şi spectacolul continuă, cu aceeaşi acţiune, dar mereu cu alte măşti: Roman Copper Corp. preia prin licitaţie („făcută cu strigare, ca la tablouri” – iarăşi cităm din presă) compania CupruMin Abrud, iar gurile rele zic că am dat şi cuprul pe nimic.

Dincolo de simetria perfectă între aceste operaţiuni care se repetă din patru în patru ani, la „spartul târgului” pentru puterea vremii, observăm şi o simetrie a declaraţiilor.

În 2004, placa suna aşa: preţul vânzării a fost considerat mult timp ca fiind mic, dar în urmă cu un an acţiunea SNP valora ceva mai puţin decât în momentul privatizării.

În 2008, oficialii noştri se chinuiau să ne convingă că n-am pierdut mare lucru: „Zăcământul de gaze din structura Doina, perimetrul descoperit de Sterling, este estimat la doar două miliarde de metri cubi, ceea ce înseamnă foarte puţin, daca ţinem cont că România consumă anual circa 17 miliarde metri cubi de gaz”.

În 2012, explicaţiile sunt pe acelaşi calapod: „concentraţia foarte mică de cupru din steril, de doar 0,3%, nu poate fi exploatată decât cu ajutorul unei tehnologii moderne”. Cu alte cuvinte, ce atâta scandal, n-am pierdut mare lucru, ba chiar am câştigat!*

Aşadar, trei partide aflate la putere – PSD, PNL şi PDL. Trei comportamente identice, în împrejurări identice, în care s-au semnat angajamente foarte asemănătoare. Să fie cele trei partide, cu avatarurile lor cu tot, o apă şi-un pământ? Fiecare e liber să dea un răspuns, în sinea lui. Mai departe decât atât, întrebarea moarte n-are…

Cristain Ghinea

* La ora când scriam aceste rânduri, afacerea Cuprumin nu căzuse încă. Ea va fi însă cu siguranţă reluată şi dusă la “bun sfârşit”.